#povesteamea

 
 
 
Mă numesc, să zicem... Maria. Am 46 de ani și acum șapte ani chiar nu visam să ajung la vârsta asta.
 
 
În septembrie 2009, la duș, am descoperit o chestie mică la sânul drept. Mică, abia o simțeam, cam cât un bob de orez... Nici o durere, nimic. Până în februarie 2010 deja ajunsese cât buricul degetului, nici o durere, dar recunosc că mă obseda. Duceam mâna acolo de n ori pe zi, fără a mă gândi să merg la medic. Cred că frica de a afla adevărul mă oprea din a contacta un medic... nu știu.
 
 
În februarie 2010 am decis în sfârșit să merg la doctor.  Ca să nu o lungesc prea mult, după o eco la sâni, mamografie  și încă o eco 4D, mi s-a spus în secunda doi: Doamna  X, aveți cancer!
 
Băi frate, speram să fie un lipom, orice altceva, dar nu cancer. Eu, cancer??? Nuuu, mie nu mi se poate întâmpla, am zis. Da, ăsta este primul gând care îți vine în minte. Dar știți ce? Din păcate oricui, dar chiar oricui ii se poate întâmpla. Oricui și oricând! 
 
 
Am realizat că viața mea e, brusc,  în cădere liberă, că s-au dus pe pulă planurile și visele mele. Chiar și cele pe termen scurt, Că nu îmi mai permit să programez nimic peste să zic...o lună, pentru că nu știu dacă o mai duc până atunci. Că viața mi s-a întors cu curu-n sus într-o clipă. Ce mai... am belit-o!
 
 
A început un tăvălug nebun de controale, trei operații, sânul mi-a rămas, nu pentru ca aveam un stadiu bun, nu... Am avut stadiul 2 B și un ganglion cu metastaze. Mi-au lăsat sânul pentru ca am avut tumora spre axila, e singurul caz când se poate păstra.
 
Ajunsa la mine în oraș de la Cluj, unde fusesem operată, am făcut infectie pe operație după doar trei zile. Să nu mor de septicemie, nu de cancer, am fost deschisa din nou la ora 18. Doar cu o anestezie locala - deh, anestezistul venea dimineață și nu cred că puteam sta până atunci.
 
Au urmat cinci ședințe de chimioterapie, ucigătoare dealtfel,  cu tot tacâmul: păr căzut, dinți care se mișcau, unghiile la fel, greață cumplită câte 3 zile și 3 nopți după fiecare, gust de metal, dureri de toate cele, oboseală cruntă...
 
La a patra am ajuns cu salvarea la spital, mă deshidratasem complet de atâta vomat. Un ringer administrat mult prea repede intravenos de o asistenta novice,  și era sa mă duc pe lumea cealaltă. Apoi am făcut radioterapie,  25 de ședințe suportate ok în spital, dar... la trei zile după ce am ajuns acasă, sânul carbonizat, negru ca smoala de ars ce era mi s-a despicat de torace și da, era carne vie sub sân. Oncologul a zis că se mai întâmplă și așa, na...
 
Singură mă pansama la mine acasă. Unde să mergi așa spre spital cu risc de infecții? Plus că, după citostatice, imunitatea mea era 0, dacă nu cumva cu minus...
 
S-a refacut și pielea arsă și ruptă,  greu, dar a trecut și asta. A urmat o serie de citostatice, apoi mi s-a spus că trebuie sa mi se oprească menstruația, cancerul din dotare fiind hormonal. Aveam de ales: o alta operație, să scot ovarele,  sau un implant cu hormoni (o injectie în burtă la fiecare 28 de zile timp de 2 ani) WTF? Nu eram in stare sa fac o altå operație, deci am optat pentru Zoladex-implantul hormonal, care a facut și ăsta vraiște în organism așa că ajunsesem la 115 kg.
 
La o luna după  încetarea tratamentului, am făcut o metroragie de zile mari. Curgea sânge din mine ca la robinet. Salvare, curetaj, biopsie, așteptat rezultat 30 de zile cu gândul ca s-a mutat cancerul jos...
Ce sa mai zic? Stresul era în floare!
 
S-a dovedit a fi endometrită, un efect secundar al tratamentului hormonal. Într-un an și două luni, am făcut 5, da, cinci metroragii cu 5 curetaje, cu 5 biopsii, cu 5 luni de trai cu sabia deasupra capului. A urmat apoi, inevitabil, o alta operație,  histerectomie totală care se impunea de urgență, până să fac un alt cancer de endometru, ovarian sau uterin. Asta se întâmplă în iulie 2014 deja...
 
Eh, timpul a trecut, am 46 de ani acum și am cancer din 2010. Nu pot spune ca sunt vindecată, cu boala asta nu se știe niciodată. Prin spitalele patriei am văzut "di tăti ": recidive după 2 luni,  dar și după 25 de ani. Nu mai am cu cine vorbi la telefon, din femeile cu care am stat  prin spitale... s-au dus toate,  Dumnezeu sa le odihnească!
 
Un lucru e cert, trăiesc! Arăt goală de parcă am fost pe front, dar TRĂIESC! Am fost pensionată medical în 2011, mă dor oasele cumplit- efect secundar pe termen lung de la citostatice -, am slăbit binișor, asta ca să nu mor de obezitate morbidă și nu de cancer... dar TRĂIESC.
 
Am luptat cum am putut cu cancerul. Am un copil mare acum, are 21 de ani. Nu aș fi vrut sa rămână fără mamă la 14 ani, cât avea când s-a declanșat coșmarul. Un lucru e cert, cancerul nu l-am făcut doar eu, l-au făcut și cei dragi mie. Boala mea a fost și a lor! Nu ai cum să o duci singur, niciodată.
 
Ca sa închei: există viață după cancer, așa cum există viață sexuală după histerectomie! Mergeți la un control, măcar o dată pe an, vă rog! Nici nu știți, dar de asta depinde viața voastră! Și încă ceva: #fuckcancer!
 
..........
 
 
Vrei să scrii povestea ta? Trimite un mail cu #povesteamea la ralucajensen@mail.com!
0 kommentarer

Lupta mea cu cancerul la sân și viața după tratament

 
 
 
 
Într-o sâmbătă minunată acum 2 ani, am descoperit umflătura de sub sânul drept. Eram în baie, mă spălam pe dinți și cum mișcam din mână, am simțit că mă deranjează ceva. M-am uitat în oglindă și am înlemnit. Am simțit un frig în tot corpul... "Mariana, ai cancer!" îmi spunea o voce rea din mintea mea.
 
Am fugit la medic în ziua aia, altfel știam că nu aș fi putut nici măcar să dorm. Medicul m-a calmat. Mi-a zis că e doar o glandă umflată, că sigur nu e nimic grav. Fusesem la mamografie cu 7 luni înainte... deci puteam să stau liniștită. Totuși, vocea din mintea mea mi-a zis să mai fac un control, să fiu sigură...
 
Când am ajuns la mamografie deja nu mai eram îngrijorată, medicul meu mă calmase. Soțul meu m-a calmat. Prietenele mele m-au calmat. Toți erau siguri că nu am nimic. 
Apoi, când asistenta mi-a zis că vrea să mai facă o poză la sânul drept, m-am gândit că e doar un control normal, că vrea să fie sigură că nu am vreo venă blocată sau ceva, că vrea să știe de ce mă doare, deși nu am cancer.
 
După mamografie a urmat un test de ultrasunete și o monstră de tesut, iar după 7 zile am primit răspuns: Cancer. Nodul pe care l-am simțit sub sânul drept era o tumoare de 5 centimentri.
 
Am început să plâng și să tremur. Mă gândeam la Tudor. La copiii noștri. La Alexandra care avea doar 6 ani. La Andrei, 8 ani. Se vor descurca fără mine? Cine o să îmi crească copiii alături de soțul meu? Cine o să îi învețe să gătească? Cine o să îi fie alături Alexandrei, când o să îi vină ciclul? Și Andrei, o să devină un bărbat bun chiar dacă și-a pierdut mama la o vârstă fragedă? O să îi afecteze pierderea mamei? Se vor simți singuri? Ce fac dacă mă doare și îmi cade părul?
 
Cancerul de sân poate fi de două tipuri: HER2 pozitiv și HER2 negativ
 
Eu am avut HER2 pozitiv, o variantă agresivă și cu creștere rapidă, cu risc crescut de răspândire și recidivă. Studiile de specialitate arată că una din șase femei cu cancer de sân este HER2 pozitivă. Un cancer de sân HER2 pozitiv se dezvoltă mai repede decât alte tipuri de cancer, dar pentru femeile cu acest tip de celule canceroase există de câțiva ani tratamente eficiente. De aceea, este foarte important să știți dacă aveți cancer de sân HER2 pozitiv sau negativ!
 
Eu înțelesesem că este destul de grav, dar nu am vrut să aflu nimic despre starea mea în timp ce eram bolnavă. Nu am vrut să îmi pierd speranța, nu am vrut să aflu șansele mele de supraviețuire și nu am vrut să intru pe 375 de mii de site-uri și să îmi pun alte mii de întrebări. Am vrut doar să mă fac bine.
 
Am aflat de la medic că prima dată voi primi citostatice. Două runde, pentru a încerca să îmi micșoreze tumoarea înainte de a fi eliminată prin operație. Apoi, după intervenția chirurgicală, o să fiu supusă unui tratament radiologic pentru a elimina orice celule canceroase rămase. 
 
M-am bucurat când am aflat că cancerul nu s-a răspândit. Am simțit că pot să îl bat. Că pot să îi dau o mamă de bătaie cancerului și pot să îmi văd copiii crescând. Că pot să îmi recuperez viitorul.
 
Primul pas a fost să îmi rad părul de pe cap. Merg la același coafor de când eram adolescentă și când i-am spus povestea mea, a glumit și mi-a zis că Britney Spears a făcut-o fără un coafor bun. M-a liniștit... "Părul crește la loc și țâțe îți pui după aia... "
 
Am preferat să mă rad în cap decât să mă trezesc cu păr pe pernă, dimineața. M-ar fi durut mai mult să văd cum îmi pică părul decât m-a durut să îl rad.
 
Al doilea pas a fost să îmi schimb alimentația, să am mai multă grijă de mine. Sunt FOARTE puține lucrurile pe care le poți schimba când faci un tratament pentru cancer, dar am decis să fac ce pot. Întotdeauna am fost interesată să mănânc sănătos doar că de foarte multe ori, îmi era lene... pur și simplu. Așa că de data asta am exclus zahărul, glutenul, produsele lactate, carnea de porc și alcoolul. Voiam să-i dau corpului meu puterea de a rezista cancerului și să îi ofer cele mai bune condiții pentru vindecare.
 
Al treilea pas important a fost să îmi cumpăr un cățel. Lemmy m-a obligat să ies la plimbare mai des și mi-a dat o energie pozitivă atunci când m-am simțit singură.
 
M-am operat în Aprilie, 2015. Mi-au eliminat sânul drept, împreună cu ganglionii limfatici axilari. Probele de la operație au arătat că tot cancerul a disărut. Am rămas la DOAR 5 săptămâni de tratament cu radiații. A fost o ușurare, dar și un început de panică cu care a trebuit să mă lupt. Cum adică, gata? Nu sunt gata! Acum a început totul! Acum trebuie să învăț să trăiesc cu un sân! Acum trebuie să învăț să trăiesc cu teama că o să fac iar cancer! Acum trebuie să îmi accept corpul, așa cum l-a transformat cancerul! Acum trebuie să învăț să îmi accept părul gri și simptomele menopauzei care au venit prea devreme! Oh, cum fac să fiu iar excitată și să am chef să fac dragoste cu soțul meu?
 
Sigur vă gândiți că astea sunt lucruri mici comparativ cu cancerul... Dar există o tristețe și în sentimentele astea. Și e ok să existe... pentru că totul este un proces și este important să luăm toate sentimentele la rând. Și da, durează...
 
După terapie, am continuat să primesc injecții cu Herceptin timp de vreo 6 luni. Asta pentru a preveni recidivele. Astăzi sunt tratată și am bătut cancerul la sân. Dar merg anual la control și de fiecare dată mă gândesc "Ce fac dacă...?" Sunt fericită, dar cancerul mi-a afectat liniștea interioară și deși apreciez totul mult mai mult, trăiesc mereu cu o frică adânc îngropată în suflet.
 
M-am săturat de întrebarea "Ești sănătoasă acum?" Ce să răspund? Nu m-am simțit bolnavă nici când am avut cancer. Nu poți fi niciodată sigur. Dar poți merge regulat la control! Mergeți, vă rog la control!
 
 
/Mariana, Belgia
 
 
 
 
..........
 
 
Vrei să scrii povestea ta? Trimite un mail cu #povesteamea la ralucajensen@mail.com!
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
0 kommentarer

#povesteamea

 
 
Bună! Sunt eu, o fată simplă, cu ochi albaștri. Crescută la țară de doi bătrâni frumoși și înțelepți. Nici eu nu am cunoscut iubirea de părinți. Nici măcar puțină atenție. Se iubeau atât de mult pe ei și au uitat de mine. Tata nu a fost interesat să mă vadă de când m-am născut, nu eram ce voia el, nu eram băiat. Mama era tânără, în căutare de... familie, o altă familie. Mmh!
 
Nu aveam cele mai frumoase haine și nici cele mai faine jucării. Nu mâncam mâncăruri alese, mâncam ce primeam. Orice. Mămăliga era pe atunci la putere. Încă o mai iubesc.
 
Aveam iubirea bunicilor mei, dar nu pe a părinților. Asta a durut, doare și azi deși sunt femeie în toată firea.
Întâmplările însă m-au făcut să ajung la mama, stabilită în străinătate, cu ditamai familia (nu era la prima încercare) Barba-su era bețiv și agresiv, deci am căutat să fug de acolo cum am ajuns.
 
Mi-am cunoscut soțul cu care am un copil sănătos și minunat. Nu ne descurcam singuri cu banii, chirie, copil, facturi și mâncare... deci am decis să acceptăm răul lor și să uităm de al nostru, măcar pentru viitorul copilului nostru așa că ne-am întors împreună la "ai mei". Nu pot să spun că aveam o relație rea cu mama, eram ca două prietene, nimic mai mult, aparte vorba "mama" nu mă lega nimic de ea. Nici o amintire, nici un sentiment. Uneori simțeam că o urăsc pentru asta.
Mama, o femeie egoistă, se aștepta la prea multe de la toată lumea, inclusiv de la mine. Uitase trecutul. În ochii ei, ea nu greșise cu nimic, eu dusesem o viață frumoasă și liniștită. Aveam aer curat și bunici care mă iubeau. Ea nu a avut asta și ținea să îmi reamintească aproape zilnic.
 
Îmi amintesc ce scriai tu, Raluca. Îmi amintesc pentru că m-a atins și ești o persoană draga mie, pe care o iubesc și o respect deși nu te cunosc personal. Cred că mulți simt asta când te citesc. Țin minte că scriai într-un text că trebuie să fugim de persoanele toxice din viața noastră. Oh, draga mea...eu vreau să fug, dar nu am nici curaj, nici bani. Dacă plec, o să fiu jegoasa aia care si-a lăsat mama la greu. Jegoasa aia care e mereu nemulțumită, mereu tristă și în depresie. O să fiu doar o jigodie în fața lor. Aș vrea să nu îmi pese, dar nu știu cum să fac. Am ajuns să îmi urăsc frații, să îi urăsc pentru că ei o au pe mama și eu nu am avut-o, am ajuns să urăsc toate mamele care își lasă copiii la bunici și pleacă, am ajuns să urăsc toți părinții care își lasă copiii și merg departe. Am inima plină de ură, ce mă fac? Vreau să plec, să fiu doar eu, soțul și al meu copil. Vreau să simt și eu fericirea aia pe care o merităm. Vreau să nu mai depind de nimeni și să nu îmi mai fie frică, ce fac?
 
Soțul meu nu este perfect, nu cred ca există ființă perfectă pe lumea asta, dar este persoana lângă care vreau să cresc, lângă care vreau să îmi cresc copilul și lângă care vreau să îmbătrânesc. Mi-am promis o grămadă de lucruri. Mi-am jurat ca dacă o să am copii și soț să nu îi las câte zile voi avea (asta dacă soțul nu este un bețiv și agresiv, normal) Mi-am promis că o să trag și cu dinții să am familia de care nu am avut parte. Să trag și cu dinții ca al meu copil să nu simtă ce am simțit eu.
 
Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a binecuvântat viața cu 4 persoane speciale: Bunicii (care ma susțin în continuare necondiționat), soțul ( care mă iubește așa cum sunt și care mă încurajează spre un viitor frumos și plin de dragoste) și copilul, sufletul meu. Într-o zi vreau să mă întorc acasă, vreau să îmi unesc FAMILIA, să fim doar noi 5. Să mă întorc la bunicii mei împreună cu familia mea. Aici nu este locul meu, asta nu este casa mea și femeie asta care continuă să îmi spună că este mama mea, este o străină. Există o vorbă: "Părinte nu e cin'te face, e cin'te crește". Eh, bine... mie îmi este dor de părinții mei.

 
 
/Fata cu ochii albaștri
 
 
..........
 
 
Vrei să scrii povestea ta? Trimite un mail cu #povesteamea la ralucajensen@mail.com!
 
 
0 kommentarer