Povestea lui Gensăn

 
 
 
Am o veste rea pentru unii... și bună pentru alții: Nu o să mai scriu cât am scris până acum. A fost frumos... dar am obosit. Sunt o persoană mult prea sensibilă ca să pot să trec peste orice amenințare, înjurătură, jignire sau prostie, în general. Deși admiratorii sunt mult mai mulți, oamenii răi își lasă amprenta și deși nu îmi pasă de ei, îmi pasă de mine. Am stat bine și am discutat cu prietenii și familia săptămâna asta și da... e mai bine așa. Cel puțin momentan.
 
Am început să scriu pe Facebook odată cu Colectiv. Nu știam că o să ajung să mă urmărească oamenii și să fiu admirată pentru felul în care gândesc sau scriu. Nici nu știam că știu să scriu. Mai ales în limba română, pe care o foloseam mult prea rar în ultimii ani.
 
M-au șocat românii. Felul în care a fost mediatizat totul și nesimțirea reporterilor. Sau ura românilor care continuau să scrie despre "Satana" și alte căcaturi absolut bizare în timp ce oamenii mureau prin spitale. M-a șocat faptul că pe 30 octombrie 1998 au ars 60 de tineri în Suedia, Göteborg și că acum se repeta totul. Atunci am căutat râniții de aici și am vrut să îi pun în contact cu râniții din România. M-am enervat rău de tot când am vrut să trimit doctori din Suedia și românii mi-au zis că nu au nevoie de ajutor. De acolo a pornit și "ura" mea asupra sistemului futut. Așa că am decis să încep să scriu despre orice... orice consider normal într-o lume normală, dar ei consideră ieșit din comun și simt nevoia să mă amenințe pentru felul diferit în care gândesc.
 
Despre depresie, despre viol, despre sex oral, despre masturbare, despre religie, despre abuz, despre părinți, despre copii... despre România, despre Suedia, despre oameni, despre animale...
 
Încet, încet... am început să am followers pe Facebook. Așa m-a găsit o domnișoară de pe un blog românesc și m-a rugat să scriu pentru ea. Gratis, bineînțeles. Mi-a plăcut ideea. Era simplu: Trebuia să scriu 2 articole pe săptămână și de multe ori mă încuraja, chiar dacă nu eram sigură pe româna mea (sau subiectele tabu despre care voiam să scriu) "Raluca... scrie despre români așa cum scrii tu! Scrie despre cât de urâte sunt româncele! Haha!" Asta am și făcut. Am scris despre cât de urâte sunt țațele bârfitoare de la colț pe care nu le mai fute nimeni, dar le fute grija de toată lumea.  După câteva luni ajunsesem la vreo 2000 de followers. WOW. Atât de mulți oameni!
 
Apoi, au început protestele așa că am simțit nevoia să susțin oamenii din stradă așa cum știu eu. Am ieșit cu fetița mea în parc și am făcut poze. Ea mie și eu ei. Peste tot scria: "Liberte, egalite... muie PSD" așa că m-am gândit să transmit ceva: Mi-am fotografiat fetița cu o pancartă pe care am scris "Muie PSD" alături de un text lung pentru copiii din România. Scria așa: "Mesajul ăsta este adevărul României. Copii care sunt nevoiți să se maturizeze devreme. Copii abuzați de părinți, copii care lovesc animale. Copii săraci. Copii fără mâncare. Copii fără căldură în școli. Copii care se înbolnăvesc în spitale. Copii cu copii. Copii violați. Copii fără haine... desculți prin oraș. Copii prin canale. Copii care sunt nevoiți să se prostitueze. Copii care își vând un organ. Copii care nu au pile și nu intră la facultate. Copii care nu au prieteni. Copii care sunt hărțuiți și copii care sunt înjurați."
 
A fost frumos. Pentru mine nu a fost nimic politic. Putea så fie orice partid la conducere. A fost un mesaj pentru copiii din România și doar atât. Am primit o grămadă de inimioare la poza aia. Apoi, după câteva zile am primit pe Facebook o poză cu Mircea Badea în avion. De la o domnișoară care mi-a scris: "Ăsta e unul care face mișto de protestatari și de oameni, în general. Lucrează la un post tv al unui mafiot închis la pușcărie pentru că a furat o grămadă de bani. Îl linge în cur și dă cu căcat în toți oamenii mișto ca să apere corupția și să spele idioții pe creier. Eu nu știu ce să fac cu poza asta, dar mă gândeam că poate poți să faci tu un meme mișto, să facem și noi mișto de el. Eu nu am curajul tău."
 
Zis și făcut. Am întrebat-o pe domnișoara de la blogul la care scriam dacă vrea ea să posteze poza, dar mi-a scris că îi este frică de domnul Prezentator. Că ea nu se bagă, dar ma susține în tot ceea ce fac. Așa că am pus poza cu gura cascătă pe net și am scris: "Concurs! Nu mai bate-n tastatură, hai să-l fuți pe Mircea-n gură! Câștigătorul cu cel mai tare meme o să primească un cadou din Suedia." Eu nu știam prea multe despre el și nici nu sunt bună la memes, așa că m-am gândit că mai bine face lumea mișto de el.... Lumea de care el face mișto. Nu m-am gândit nici măcar o secundă că atât de multă lume îl urăște și că o să devină virală poza. Dar a devenit.
 
Atunci au început mesajele frumoase în care toată lumea mă iubea și în care toți considerau că sunt "tare". Doar că apoi, pentru a se răzbuna pe poza cu gura căscată din avion... căcatul cu emisiune a decis să mă facă "vedetă". A luat poza cu fetița mea și a folosit-o împotriva lui Iohannis care tocmai ieșise să spună că susține copiii care merg la proteste. Căcatul cu emisiune nu numai că a luat poza cu fetița mea de pe Facebook și a făcut-o publică la tv, fără să arate ce am scris la ea, bineînțeles, dar a început să dea și cu căcat din gura plină. A arătat poze cu mine, mi-a spus numele, prenumele și inclusiv unde locuiesc. A arătat ce scriu pe Facebook și a rugat populația idioată care îl urmărește să îmi facă reclamație la Protecția Copilului din Suedia. Bineînțeles că mi-a supt chiloții... Protecția Copilului de aici nici măcar nu l-ar băga în seamă. Să fim serioși.... locuiesc în Suedia, nu în Sudan. El e ăla care a spus că dacă statul nu i-ar permite să facă ce vrea cu copiii lui, ar pleca. Asta când vorbea despre părinții abuzivi din Norvegia care se pare că i-au urmărit sfatul și s-au mutat înapoi în România unde își pot maltrata copiii liniștiți.
 
Așa că el și iubita, Felix Lache (bărbatul ăla cu țâțe și barbă), au decis să mă pună pe mine la colț pentru că s-au supărat că Raluca Gensăn scria și făcea ce voia pula ei. În loc să facă și ei mișto de poza funny din avion... au vrut să se răzbune pe mine. O gagică de la mii de km care nu mai are nici măcar o treabă cu România, dar îi place să scrie și își respectă libertatea. Libertatea pe care ei mi-au luat-o atunci. Și deși aici făcea Mircică pârnaie câțiva ani pentru expunerea mea și a fetiței mele la tv... în România are pile.
 
Atunci au început amenințările. Am primit flori cu bilete la ușă. De două ori am primit flori albe cu un bilețel "o să mori". De vreo 4 ori am primit poze cu blocul în care am locuit. Normal... de la români din Suedia care veniseră până în Malmö să îmi caute adresa. Am primit sute de mesaje! "Mori! Suge-o! Morții mă-tii! O să te violez pe tine și pe fetița ta dacă calci în România! Știu unde stai! Curvă! Zdreanță! Parașută! Fie-ta suge pula ca tine? Sper să faci cancer în pizdă! O să te împusc în cap! Să nu ieși din bloc că te omor!"
 
Multe... multe mesaje, multe înjurături... foarte multe mesaje! Atunci au început toți cei care îmi dăduseră like la poze să îmi spună să nu mai scriu, să dispar o perioadă... să îmi închid contul. Normal că nu am făcut asta. Mie nu îmi este frică de nimeni. Recunosc... am făcut câteva atacuri de panică și am plecat de la serviciu câteva nopți la rând... dar nu, nu mi-a fost frică. Mi-a fost silă. Nu avusesem contact cu România. Știam că românii sunt răi, dar nu știam că sunt chiar așa de răi. Știam că românii judecă, dar nu știam că sunt dispuși să îți facă reclamație la Protecția Copilului pentru că îți crești copilul diferit, la mii de km de ei, dar ies în stradă să apere părinții abuzivi din Norvegia. Știam că românii se uită la vecin în curte și că nu se uită la ei... dar nu știam că îi interesează mai mult libertatea mea decât închisoarea lor.
 
Când Badea a făcut public Facebook-ul meu și faptul că scriam pe un Blog din România... am ales să încetez să scriu acolo. I-am scris domnișoarei care m-a găsit pe Facebook că îi mulțumesc pentru tot, dar o să deschid blogul meu pentru a îi putea răspunde căcatului cu emisiune. Știam că de la ele de pe Blog nu aș fi putut face asta pentru că îmi explicase clar că nu se bagă și îi este frică de el. Nu voiam să bag pe nimeni în căcatul în care intrasem eu. Mi-a scris că înțelege și că este acolo pentru mine, dacă am nevoie de ceva.
 
Am scris articolul "Eu sunt Raluca, curva de pe net" pentru a explica cine sunt eu oamenilor care simțeau nevoia să mă amenințe. Nici de data asta nu știam că o să explodeze și o să devină atât de viral. Eu am vrut doar să nu mă ascund și să le arăt că nu mă sperie. Că eu nu sunt cine cred ei și nici nu o să fiu vreodată o persoană care o să fugă pentru că libertatea mi-am câștigat-o la Revoluție. Am fost abuzată, amenințată, înjurată, violată.... ce să mi se mai întâmple? Să mă omoare? Pârț! Moartea e ușoară. Viața e grea.
 
A doua zi, domnișoara care mă găsise pe net, care mă ruga să scriu despre români, îmi punea inimiare la poze și care îmi promisese că mă susține... m-a blocat. Asta după ce a scris că sunt o curvă și că vorbesc urât despre români. Ha! Sinceră să fiu... cred că asta a fost singura dată când am rămas șocată de falsitatea românilor. Pentru niște like-uri fac orice... și apoi mă judecă pe mine că vreau atenție și sunt o curvă. De ce, mă? Eu scriu gratis și mi-am pus viața în pericol pentru a vă arăta că eu sunt o persoană liberă. Pentru a vă arăta cum să fiți și voi!
 
Tocmai despre asta voiam să vă scriu: Am obosit! Am decis că Blogul o să fie un Hobby și atât. Eu scriu gratis și știu că niciodată nu o să am sponsori în România pentru felul în care scriu sau gândesc. Am altă mentalitate și am înțeles asta. Puteam să mă prefac și să scriu ca toți ceilalți, dar am vrut să fac asta pentru mine: Să fiu eu! Să mă citiți și să vă regăsiți. Îmi place că am putut să vorbesc cu voi despre Papanicolau, viol, abuz, depresie și multe multe altele. Îmi place că v-am făcut să vorbiți și voi. Îmi place că v-am făcut să fiți femei puternice, să vă băgați și voi pula, nu doar ei. Îmi place că am putut schimba ceva, cât de cât. Dar o fac gratis și îmi ocupă extraordinar de mult timp pentru că eu nu numai că scriu un articol și îl public online, mai fac și o glumă... mai ales de dimineață, să vă fac să aveți o zi mai bună în mizeria asta. Apoi mă bag și înjur orice căcat care crede că e ok să mă înjure și eu să nu zic nimic, pentru că sunt femeie și o femeie educată nu înjură. Well... o femeie educatată înțelege că face ce vrea pizda ei. Niciodată nu o să accept să mă înjure cineva. Niciodată nu o să accept violența, nesimțirea și falsitatea. Și da... uneori cea mai bună răzbunare este răzbunarea. Așa că nu, nu o să fiu eu aia care vorbește frumos și ascunde gunoiul sub covor, e plin de oameni care deja fac asta. Dar am obosit.
 
Libertatea mea a fost blocată de foarte multe ori de când am început să scriu. Îmi blochează poze, postări, articole... Nu e asta o problemă. Problema este că nu am timp să îmi fac 4 conturi false ca să pot posta ce gândesc. Nu am timp să intru pe contul iubitului meu ca să vă scriu povestea unei fetițe violate. Nu am timp și nu mai am chef. Am 2 joburi. 3. 4. Unul este la un casino. Sunt inspector dealer noapte de noapte. De la 19.00 la 05.00. Noapte de noapte îmi bat capul cu oameni dependeți de jocurile de noroc. De oameni agresivi, violenți... pierduți. Apoi, vin acasă și îmi bat capul cu oameni violenți, pierduți... online. Știu, aș putea să îi ignor. Dar dacă fac asta, nu mai sunt eu. Pentru că mie îmi place să răspund, să explic... să înjur... să mulțumesc.
 
Apoi, lucrez cu artiști suedezi. Mă ocup de concerte, tv, radio și tot ce au nevoie pentru reclamă. Merg cu ei peste tot și le fac rost de manageri noi, de contracte la diferite case de discuri. Mă ocup de ei! Și de mine? De mine cine se mai ocupă?
 
Apoi, vin acasă și mă ocup de fetița mea. Uneori sunt atât de obosită că nici măcar nu am chef de joacă. Stau în pat și mă uit la un serial, citesc o carte sau înjur idioții pe Facebook. Stau până noaptea târziu pentru a scrie un articol pentru mâine. Măine vine și sunt iar obosită. Și da, e frumos când simți apreciere. Când lumea îți scrie că i-ai salvat. Când lumea îți scrie că i-ai făcut să meargă la psiholog, să rupă relația aia toxică sau să vrea să fie mai fericiți. Dar îmi ocupă extraordinar de mult timp. Și munca mea, familia mea și prietenii mei... rămân pe locul 2.
 
A fost frumos... dar nu mai este. Nu pot să trăiesc din Blog și nu îmi permit să las serviciul care îmi plătește chiria și mâncarea. Nu am timp să îmi neglijez familia pentru că sunt nervoasă că iar am apărut la Antena Pulii și eu nu am emisiune TV să pot să răspund. Sau pentru că mi-a trimis un Gigel o poză cu pula și m-a amenințat că mă violează marți, după ce o fute pe mă-sa.
 
 
De astăzi o să mă ocup mai mult de familia, prietenii și viața mea personală. O să scriu în continuare pe Facebook și pe Blog, dar o să scriu mai rar. Când am timp, dacă am timp. De astăzi vreau să citesc mai mult și să ies mai mult în oraș. Să trăiesc mai mult în lumea mea adevărată și mai puțin în lumea mea imaginară.
 
Am intrat la Facultatea de Poliție și o să mă ocup de asta. Sau poate o să iau cursuri de tango și scris. Și da... vreau să termin cartea aia despre care vorbeam. Pentru a face asta, am nevoie de timp.
 
Asta este #povesteamea. De la cap, la coadă. Când vedeți că nu public nimic, nu vă stresați și nu mă mai stresați... o să public, când am timp. Dar o să mă pun pe mine și pe familia mea pe primul loc. Până la urmă...scrisul este pasiunea mea. Și asta o să rămână: Un hobby.
 
 
 
19 kommentarer

Povestea vecinului "drăguț" și a fetiței cu lama

 
 
 
 
#povesteamea
 
 
Aveam 7-8 ani. Nu mai știu exact când a început sau când s-a terminat, dar îmi amintesc că am văzut la tv că murise Michael Jackson. Îmi amintesc că mă uitam des la tv pentru că eram mereu singură acasă, tv-ul îmi ținea companie.
 
Mama lucra, tata lucra, toată lumea lucra. Iar eu... eu îmi petreceam timpul pe la vecinul nostru. Era un bărbat la vreo 50 de ani, amuzant și foarte foarte... bun. Ajuta pe toată lumea și el, la rândul lui, era ajutat de toată lumea. 
 
Se juca cu mine, îmi dădea bani de înghețată și îmi făcea cartofi prăjiți când mergeam pe la el. Dar nu doar mie, așa făcea cu toată lumea. El m-a învățat să joc cărți, șah, table și multe altele. Nu îl vedeam ca pe un vecin. Îl vedeam ca pe un prieten. Mulți îl vedeau ca pe un prieten.
 
Mergeam des pe la el. Îmi plăcea să plec de acasă când nu mai făceam față scandalurilor dintre mama și tata. El era locul unde mă simțeam protejată. Unde nu mai trebuia să îmi pun întrebări, unde nu mai trebuia să îmi fie frică. Unde tati nu o bătea pe mami și mami nu plângea. Unde nu mai auzeam cum urlă la ea pentru că nu a făcut curățenie în timp ce era la muncă. Unde nu urla la mine pentru că nu eram cuminte, chiar dacă nu făceam nimic greșit. Unde eram fără ei.
 
Fugeam la amicul meu, vecinul. Jucam cărți și mâncam cartofi prăjiți. A fost frumos... până când am început să ne jucăm jocuri de oameni mari, așa cum spunea el. Și deși știam că nu e bine, mergeam. Aveam 7-8 ani, nu cred că realizezi la vărsta aia că răul e rău. Crezi că e iubire. Și dacă nu primești iubire acasă... încerci să cauți iubire oriunde. Eu asta vedeam în amicul meu. Refugiu și iubire. De părinte.
 
Intram în casă și închidea ușa. Mă punea să mă dezbrac și se dezbrăca și el. Mă punea în genunchi și mă învăța cum să îi fac sex oral. Cum să îl ating. Apoi mă atingea el. Mă săruta. Își strecura mâinile jegoase între piciorușele mele de copil. Apoi mă complimenta. Îmi spunea că sunt frumoasă și ascultătoare, tot ceea ce nu auzeam la mine acasă. Îmi spunea că îl fac fericit.
 
Îmi spunea că așa trebuie să ne jucăm și că e normal să faci așa cu prietenii. Și acum îmi amintesc mirosul lui. Și cum mă punea să îl satisfac. Îmi amintesc totul de parcă s-ar fi întâmplat azi.
 
Nu mai țin minte exact cum am încetat să ne mai "jucăm" dar știu că până la urmă s-a mutat din bloc. Știu că nu l-am mai văzut până pe la 14 ani, când a trecut pe lângă mine pe stradă. Atunci mi-am reamintit totul și am vomitat. Parcă uitasem. Sau parcă pur și simplu credeam că nu s-a întâmplat. Dar când l-am văzut acolo... pe stradă... am realizat.
 
Atunci au început coșmarurile. Adormeam și visam că intră peste mine în cameră, îi simțeam gustul în gură, îi simțam mâinile care mă țin de mânuțe... simțeam tot. Eram îngrozită. Nu mai mâncam și începusem să nu mai dorm. Mama, speriată... m-a dus la psiholog și la psihiatru. Am început tratamentul cu calmante și antidepresive. M-au ajutat. Nu mai visam și nu mă mai durea capul. Dar eram mereu drogată. La școală nu mă concentram, acasă dormeam. Eram calmă, fericită și totul părea uitat. În puținele ore în care eram lucidă, mă gândeam să mă sinucid, dar în același timp... îmi era frică. Lamele îmi brăzdau pielea, dar niciodată suficient de tare încât să îmi provoace moarte. Începuse să îmi placă să mă tai. Mă durea și mă concentram pe durerea aia, nu durerile pe care le purtam zi de zi în sufletul meu. 
 
Într-o zi, a venit pe la noi. Pe la părinții mei, nu pe la mine. Făcuse o tură prin cartier și s-a decis să se oprească și la noi acasă. Cât tupeu! Când l-am văzut în bucătărie, am înlemnit. Apoi am luat scaunul liber și i-am dat cu el în cap. Apoi am luat ceașca de cafea și tot ce era pe masă. L-am scuipat și i-am zis să plece. A plecat, dar părinții mei nu m-au întrebat niciodată ce s-a întâmplat și de ce am reacționat așa...  Sigur au spus că am avut iar o criză. Că sunt depresivă și nebună. Că nu sunt un copil cuminte.
 
Au trecut 3 ani de atunci și nu l-am mai văzut. Dar sunt la fel de distrusă. Sunt rece și nu mă atașez de nimeni. Îmi este silă de bărbați și frică de oameni, în general. Am avut relații, dar doar de sex. Fără sentimente, fără nimic. Nu știu dacă într-o zi o să fiu bine sau dacă o să pot să iubesc pe cineva.... Nu știu dacă o să fac vreodată sex fără să îl văd pe el. Nu știu dacă o să simt vreodată pe cineva fără să îl simt pe el. Cu sau fără pastile.
 
Poate că o să devin și eu o femeie puternică într-o bună zi. Poate că o să am curajul să spun povestea mea. Poate că o să am curajul să iubesc. Poate...
 
Și da, doresc ca numele meu să rămână anonim. Nu sunt pregătită... încă.
 
 
 
..........
 
 
Vrei să scrii povestea ta? Trimite un mail cu #povesteamea la ralucajensen@mail.com!
 
 
 
5 kommentarer

Povestea unei fete cu HIV+

 
 
 
#povesteamea
 
Bună, Raluca...
Ți-am scris într-un comentariu că te ador și nu am glumit. Te-am găsit acum puțin timp, când cineva a distribuit un articol scris de tine. Prima reacție: ce nebună e fata asta... frate, cât curaj!
Citind multe din articolele scrise de tine, am zis să îți scriu și eu, poate așa reușesc să-mi descarc sufletul și poate există persoane care încă nu își acceptă statutul de persoană seropozitivă și poate îi pot ajuta.
Te rog să nu faci publică adresa de mail. Nici numele. Doar "N". Încă ne confruntăm cu discriminare și tot tacâmul, nu știu cum ar reacționa cei care mă cunosc, dar nu știu ce "prieten" port în interiorul meu, în fiecare secundă. 
 
 
În iunie '89 intr-o familie modestă de țigani, se naște o fetiță dorită de toată lumea. Fiind mezina familiei (mai aveau 2 copii) a fost și cea mai răsfățată. Tatăl muncea, mama era casnică și se ocupa mult de copii. 
 
În decembrie 1995, în perioada când România încă lupta pentru democrație, acești părinți minunați au aflat ca cea mică este infectată cu HIV.  În perioada '87-'92 România a primit un stoc impresionant de vaccinuri infectate, așa că unul din ele a ajuns la această fetiță cu părul galben, ochii maro și pielea albă/rozalie. 
Tot universul lor s-a prăbușit... Nu existau nformații, nu aveam nici măcar internet de unde să putem să ne documentăm singuri. Frica de moarte era din ce în ce mai mare. Acel copil speriat sunt eu! Acea familie minunată este familia mea.
 
Copilăria a fost frumoasă, cu toate că a trebuit să-mi petrec săptămâni întregi prin spitale. Părinții mei au făcut tot posibilul ca eu să nu simt că îmi lipsește ceva, m-au răsfățat mult. Ce visam noaptea, aveam în următoarele zile. Au încercat mereu să nu ne lipsească nimic, mie și fraților mei.
 
Apoi, a urmat o perioadă extrem de grea pentru noi pentru că se dăduse "zvon" la tata la serviciu cum că are "copil bolnav de sida" și nu a mai mers la muncă.
 
 
Pe la 10 ani am descoperit câteva acte: ieșiri din spital în care scria numele meu și foarte multe diagnostice, printre care și infecție HIV stadiu b3 simptomatic/sida. Nu știam ce înseamnă, defapt nici nu mai conta ce scria înainte de "sida".  Atunci au început să se învârtă intrebările în capul meu. De ce merg la clinica de zi din oraș, iar colegii/vecinii merg la dispensar?! De ce mă internez mereu la București? De ce îmi dă mama mie cea mai mare bucată de carne sau prăjitură? De ce trebuie să mănânc fructe zilnic și frații mei, nu?
Când am crescut mai mare, a venit un coleg de clasă (care îmi era și vecin) să îmi zică că el nu se mai joacă cu mine pentru că i-a spus cineva că am sida. Ce scandal a făcut mama!
 
 
La puțin timp după întâmplarea asta, am citit într-un ziar despre o fată pe care o întâlneam des la medic, că mama ei nu este primită la nici un loc de muncă pentru că are copil bolnav de sida. Au scris articolul și au dat numele ei și numele mamei.
 
Atunci am mers la mama și i-am arătat ziarul. Reacția: A închis ușa de la sufragerie și a stat acolo ore întregi. A venit tata și a încercat să îmi explice cum a știut el. Cum să îi explici unui copil de 12 ani că este seropozitiv, fără să se sperie? Cum să îi spui asta copilului tău? Ce să înțeleagă și tata? Auzisese că trebuie să dea copilului să bea "petrol extra rafinat, că altfel nu mă fac bine". Auzise că mor. Fel și fel de leacuri de căcat auzite de la oameni idioți. Fel și fel de povești.
 
6 luni de zile am trăit cu gândul că am sida, HIV, hepatită și sunt și seropozitivă. Eram bulversată, nu înțelegeam nimic. În august 2001 o fundație din București care colabora cu spitalul unde mergeam, a propus mamei mele să mă lase în tabără la munte, i-au promis că o să mă întorc super ok și o să fiu un copil plin de viață.
 
 
O să îi mulțumesc mamei toată viața. Iar celor care au condus activitățile din tabără o să le fiu recunoscătoare cât timp o să trăiesc. În 6 zile am descoperit diferența dintre HIV și Sida. Am învățat ce înseamnă să fii seropozitiv și că pot să duc o viață normală dacă iau pastile. Am învățat să protejez oamenii din jurul meu și am învățat să mă protejez pe mine. Am început să particip la cât mai multe proiecte din cadrul celor mai mari fundații din România.  
Am avut o copilărie frumoasă, o adolescentă minunată, iar acum sunt o tânără de 28 de ani care își dorește din suflet un copil și o familie.
 
 
Când mă uit în urmă, îmi dau seama că am reușit, că am fost un caz fericit. Cu toate că nu puține au fost problemele sau dorința de a muri. Depresia și frica...
 
 
În 2017 încă ne confruntăm cu probleme de discriminare și integrare socio-profesională. Este greu să înțelegi că oamenii nu au informații cu toate că exista internet. Probabil nu au descoperit că poți face și altceva pe net, nu doar să vizionezi filme porno, să dai like pe Facebook și să te holbezi pe Youtube.
 
Este FOARTE important ca lumea să știe că oricine poate afla dacă este infectat cu HIV DOAR prin efectuarea unor teste de sânge care detectează prezența sau absența anticorpilor și a antigenului. De asemenea, este important să știe că infecția este asimptomatică. Pot trece zeci de ani până la declanșare. NU EXISTĂ LEAC. NU MORI dacă ții sub control virusul cu pastile și scheme clare. Dacă ești seropozitiv, trebuie să respecți întocmai și la timp indicațiile medicului!
 
HIV este un virus care afectează celulele albe, cele care ne protejează împotriva infecţiilor. Celulele infectate devin producătoare ale virusului şi după o vreme, mor.  Virusurile nou-produse circulă în sânge, căutând noi celule pe care să le infecteze.  În felul acesta, numărul de  celule albe din organism scade treptat şi împreună cu acestea, scade și imunitatea. În timp, organismul pierde  capacitatea de rezistenţă chiar şi în faţa unei boli obişnuite.

SIDA este un sindrom, adică un ansamblu de semne și simptome care apar la persoanele infectate cu HIV, într-o stare avansată de distrugere a sistemului imunitar.

 
HIV se transmite prin sânge, spermă, secreţii genitale, lichid cefalorahidian şi lapte matern. Cele mai frecvente căi de intrare a virusului sunt rănile proaspete, sângerânde din mucoase – oculară, bucală, vaginală și anală. Nu trebuie tratate cu indiferenţă nici rănile nevindecate sau insuficient protejate de pe oricare altă parte a pielii, căci şi acestea sunt contagioase.

HIV NU se transmite prin aer (respiraţie, tuse, strănut), atingere sau pupat, îmbrăţişări, apă, băi, grup sanitar, alimente, înţepături de insecte, de la animale de companie sau prin folosirea în comun a veselei, tacâmurilor, jucăriilor, rechizitelor, prosoapelor.

HIV NU se transmite prin: salivă, fecale, urină, secreţii nazale sau oculare, lacrimi. Există însă o condiţie: acestea să nu conţină sânge.

Restul găsiți pe Google!

 
Îți scriu în speranța că cine va citi #povesteamea o să înteleagă că suntem oameni normali. Nu scrie pe fruntea nimănui dacă are vreo boală sau dacă e hoț, criminal, prostituată, inginer sau sănătos.
Eu sunt o norocoasă! Am o familie minunată care m-a susținut mereu și mă iubește necondiționat. Și am prieteni care au înțeles că sunt om. Și eu înjur, fumez, beau, mă fut, bârfesc, greșesc la fel ca majoritatea oamenilor. Am fost și sunt un om puternic, dar sunt și foarte sinsibilă. Nu îmi place să fiu privită cu milă!
 
Dacă sunteți infectați cu virusul HIV, nu fiți speriați... este ok! Acum câțiva ani poate că nu puteam să ducem o viață normală, dar acum putem! Lumea e din ce în ce mai informată și medicina e din ce în ce mai bună! Cereți ajutor!
 
 
Îți mulțumesc, Raluca! Sper ca oamenii să înceapă să înțeleagă că există viață cu Hiv+ iar prezervativul trebuie folosit MEREU, mai ales daca nu aveți un partener stabil. Eu nu am avut de ales, dar voi puteți alege: FOLOSIȚI PREVERVATIV!
 
 
..........
 
 
Vrei să scrii povestea ta? Trimite un mail cu #povesteamea la ralucajensen@mail.com!
 
 
 
 
2 kommentarer