#povesteamea

 
 
 
 
 
 
 
 
Vreau să rămân anonimă din diferite motive, dar mă gândesc de câteva zile cum să formulez acest mesaj și până la urmă am să îți scriu povestea așa cum este ea,  în ochii și în sufletul meu.
 
Provin dintr-o familie medie ca echilibru. Mama a fost o femeie mișto, dar s-a stins din viață la doar 35 de ani, iar tata, un bărbat autoritar care mi-a făcut educație cu cureaua. Am 2 frați și o soră mai mică decat mine cu 2 ani. Fiind cea mai mică, a fost toată viața protejată de familie. Nu știe ce înseamnă să iei o palmă. Sau să nu te simți iubit.
 
Din cauza copilariei și mai ales a adolescenței petrecute doar alături de tata, am crescut cu multe frustrari și o mare neîncredere în mine și în forțele mele proprii. La 18 ani am plecat de acasă cu câteva haine aruncate la nimereală într-un rucsac. Nu m-am mai întors să mai locuiesc cu familia mea de atunci. Astăzi am 39 de ani. Nu m-am căsătorit și nu am făcut copii. Mi-a fost mereu teamă de eșec și de cum nu voi fi niciodată la înalțimea așteptărilor.
 
Sora mea a făcut în schimb 3 copii și este la a doua căsnicie. Doi băieței din prima căsătorie, care acum au 8 și 6 ani, și o fetiță din a doua căsnicie. Nu are nici un anișor, este sănătoasă și frumoasă. Tăticul ei este un bărbat plin de compasiune și înțelegere, mai ales față de copii.
 
Deși a fost căsătorită, sora mea a continuat și continuă să locuiască în casă cu tata și din păcate, aceeași "educație" au primit-o și o primesc și nepoțeii mei. Nu din partea tatăl meu, ci din partea ei: "Nu plânge, ești bărbat, nu pămpălău. Schimbă-te ACUM! Mănâncă ACUM! TACI! Nu ai voie să vorbești, nu ai voie să te plângi, nu ai voie să sari în pat, nu ai voie să spargi nimic că te plesnesc peste ochi, nu ai voie să plângi că te bat!" și multe, multe altele. Niciuna rămânând doar la stadiul de amenințare, ci transformându-se în fapte.
 
Anul trecut, un băiețel a început clasa a 2a și altul a început clasa zero. A intrat într-o nouă etapă a vieții lui și atunci a început calvarul pentru că eu așa îl consider...un calvar.
 
Sora mea crede în militărie, în lucruri făcute perfect de la 5-6 ani, ținând să precizeze copiilor că nu vrea să crească niște retardați. Copiii au zilnic activități pentru că zilnic trebuiesc puse poze pe Facebook despre cât de frumoasă este viața de familie. Copiii zâmbesc timid în toate pozele și sora mea primește like-uri și inimioare. Nimeni nu știe că toate ședințele de lipit și pictat sunt sub amenințarea cu bătaia dacă cumva greșeșc o liniuță sau râd în timp ce se "joacă". Nimeni nu știe că le este interzis ca ei să pună mâna pe sora lor dacă nu s-au spălat pe mâini, sau dacă nu s-au schimbat de blugii cu care au stat jumătate de oră afară, la joacă. Băieții sunt bătuți dacă prezintă vreun fel de "antipatie" către sora mai mică, sau dacă sunt geloși. Eram la ei când l-a luat pe al mic la bătaie pentru că a spus nervos "Doar pe ea o ții în brațe, pe noi nu ne mai iubești!" Am oprit-o atunci și a început scandalul. 
 
Săptămâna trecută am fost cu băieții la cinematograf și apoi i-am dus în parc. Au fost cuminți și s-au bucurat de film. Apoi s-au jucat si au alergat; activități pe care eu le consider normale.
 
 
În drum spre casă i-am arătat băieților ce pusese mama lor pe Facebook: O poză cu surioara care ține o jucărie în mână și râde. Am ajuns la soră-mea cu copiii fericiți, dar obosiți și cu un dor mare de mama lor. Imediat a început: "Plecați de aici... schimbați-vă, spălați-vă pe mâini și veniți la masă!"
 
S-au dezbrăcat doar de bluză și au mai încercat să primească atenție o dată. Au fost goniți pentru că nu erau încă pregătiți în hainele de casă. M-am dus după ei în dormitor și am luat pantalonii de trening să îl ajut pe al mic să se îmbrace. Da, știu că "trebuie" să se îmbrace singur, dar copilul era atât de trist...
 
Le-am spus că e mai bine să se schimbe ca sa poată sta langa sora lor fără să fie certați. Al mic a oftat și s-a aruncat pe pat, încercând să scoată izmenele doar dând din picioare... lucru pe care și eu îl mai fac uneori ca adult, când pur și simplu nu am chef, sau mi-e lene.
 
A intrat sora mea în cameră și l-a tras de picioare si de mâini până a început copilul să plângă. I-a spus că este retardat, că se shimcă ca handicapații, că nu este bun de nimic. Că este prost și multe, multe altele.
 
Mi-a smuls pantalonii din mână și mi-a zis că nu am voie să îl ajut. Atunci nu am mai rezistat și i-am zis că întrece măsura. De fiecare dată când i-am spus că întrece măsura a ieșit scandal deci clar, știam ce urmează... Nu intru în detalii pentru că ceea ce mi-a spus sora mea a durut ca dracu și prefer să uit, dar am să punctez asupra unui singur aspect: acela că eu "nu am dreptul să spun nimic pentru că nu am copii".
 
Am luat decizia, după ce m-a dat afară din casă, de a o bloca peste tot pentru că... doare. Doare să ai o sora care se folosește de ce știe că te rănește mai tare, dar doare și mai rău să văd poze cu copiii care sunt din ce în ce mai triști în pozele de pe Facebook, cu care mami trebuie să se mândrească. Și fraza asta cu "nu ai dreptul să îmi spui nimic pentru că nu ai copii" este ceea ce mulți părinți folosesc în astfel de situații. Sau aia cu "îmi educ copilul cum vreau eu" , chiar dacă metoda este abuzivă și dăunatoare copiilor.
 
Ti-am scris deoarece tu ai o voce mai puternică decât a mea în acest domeniu și scrii despre această metodă de educare a copilului total greșită. Eu am mai încercat să scriu despre asta, sau să postez alte articole care dau de înțeles că abuzul NU este sănătos, dar mi-a sărit toată familia în cap deoarece au simțit că bat spre sora mea... și că "fac familia de râs". Actualul ei soț nu mai spune nimic deoarece deja l-a amenințat de câteva ori că poate divorța și de el și o să facă în așa fel încât să nu își mai vadă copiii. Nu sunt singura care observă abuzul ei, dar momentan sunt singura care a avut și are curajul să îi spună "STOP". Nu mai pot face nimic pentru copii pentru că nu mai am acces la ei. Dar totuși... aș vrea să fac ceva și nu știu ce. Mă simt complice dacă o las așa. Am nevoie de un sfat, te rog... ce pot face?
 
Îți mulțumesc că ai avut răbdare să citești toată povestea și sper să se înțeleagă ce am vrut să scriu. Sunt plânsă și haotică în exprimare.
 
 
 
 
..........
 
 
Vrei să scrii povestea ta? Trimite un mail cu #povesteamea la ralucajensen@mail.com
0 kommentarer

#povesteamea

 
 
 
 
Povestea mea a început prin clasa a 7a, când am început să adorm cu gândul la cel mai bun prieten al meu. Mă gândeam cum îl ating, cum mă atinge. Cum îmi spune că mă iubește și recunoaștem că relația noastră nu e doar o relație de prietenie. Nu i-am spus niciodată intențiile mele pentru că știam că este homofob, așa că mă prefăceam că și eu urăsc homosexualii. 
 
Numele meu nu o să îl fac public pentru că am un copil pe care îl respect și îl iubesc. Știu că ar avea o viață grea dacă s-ar afla ca eu sunt homosexual. Nu aș suferi eu, ar suferi el așa că îmi puteți spune "Mihai", ăsta fiind numele pe care îl folosesc pe site-urile gay.
 
M-am născut într-o familie normală, heterosexuală. Mama stătea acasă cu mine și frații mei (3)  iar tata lucra ca avocat și nu prea avea timp de familie. Asta până când a făcut accident cu mașina și a omorât un om. A scăpat pentru că era avocat și îl cunoștea lumea, deși fusese vinovat. Nu a putut trece peste și a început să bea. Mult. 
 
Fiind 4 frați, mama devenise obsedată cu ideea de a avea o fetiță. Aveam deja 17 ani când s-a născut sora mea. Cea mai frumoasă fetiță din lume! 
 
Am plecat să studiez medicina în Timișoara. Acolo am avut și primul meu contact sexual. A fost groaznic. O atingeam cu silă și viagra abia își făcea efectul. Știam că nu o să mi se scoale așa că pregătisem totul. Credeam că este ceva defect cu mine și trebuie să mă fac bine. Luam orice pastilă de care auzeam, în speranța că mi se scoală și devin normal. Degeaba! 
 
În anul 2 am început să am mai mulți prieteni. Am început să ies și să cunosc lume. Atunci am început să am încredere în mine. L-am cunoscut pe Paul la un chef. Am mers amândoi la baie și când a închis ușa, mi s-a sculat. Atunci m-a împins în perete și m-a sărutat. L-am întrebat mai târziu cum de și-a dat seama. Mi-a zis că a simțit. Nu știu cum... eu nu simt că întâlnesc un gay nici acum, la 33 de ani. Sunt bărbații ăia feminini care știi că sunt gay , pur și simplu, dar apoi sunt ăia ca mine: masculini, fără nici măcar o urmă de "gay". Bărbații masculini îmi plac și mie așa că nu, nu m-aș duce în viața mea la unul dacă nu aș fi sigur că nu îmi iau un pumn în față. 
 
Am continuat să mă întâlnesc cu Paul. Pe ascuns. Uneori la el, de multe ori la mine. Ziua ne futeam, noaptea petreceam sau învățam pentru examene. A fost frumos, dar periculos. 
 
Mama continua să mă streseze cu faptul că nu aveam prietenă. Tata la fel. Așa că am decis să îmi fac prietenă, doar să îi calmez pe ei și să nu mă mai derajeze pe mine. Prietena mea, Alina... a decis să joace rolul de iubită. Mai țin minte și acum cât de îndrăgostiți păream de Crăciun, la părinții mei acasă. Alina și încă 2 prietene erau singurele care știam de mine și de Paul. Aveam încredere în ea. Încă mai am. 
 
Când Paul s-a mutat, am simțit că mor. Îl iubeam. Cred că pentru el era doar sex și ani de facultate, dar pentru mine era tot ce îmi doream. 
M-am decis să nu mă mai ascund și să nu mai duc o viață în care nu sunt normal și îmi este frică de cine sunt. M-am decis să nu îmi mai dezamăgesc părinții așa că am încercat pentru a doua oară să am o relație cu o femeie. Era frumoasă, feminină, înțelegătoare. I-am povestit despre aventurile mele cu Paul și a înțeles. Era THE ONE. 
 
A rămas gravidă la vreo 4 luni de ralație și am făcut căsătoria la ea acasă, cu lăutari și tot tacâmul. Oribil. Cea mai tristă zi din viața mea. Părinții și frații mei erau fericiți. Ea și famila ei erau fericiți. Eu simțeam că nu am aer. 
 
Căsătoria noastră a durat 2 ani. Mai mult nu am mai putut. Ne-am despărțit după ce am stat la masă și am discutat. După ce i-am explicat că urăsc să fac dragoste cu ea și mi-e silă de cine sunt. După ce i-am explicat că atunci când intru în ea, mă gândesc că întru într-un bărbat. După ce i-am explicat că o iubesc ca pe o prietenă, dar nu ca pe o iubită. 
A înțeles. Cred că, știind trecutul meu... și-a dorit doar să mă facă fericit. Și văzând că vreau atât de mult să fiu normal, să am o familie normală, să nu îmi fie frică și rușine... m-a ajutat. 
 
Astăzi suntem cei mai buni prieteni. Pentru fiul nostru pe care îl creștem separat, împreună. Astăzi sunt tată, fiu, prieten și doctor. Astăzi intru pe site-uri gay pentru a avea o viață sexuală activă. Nu sunt pregătit pentru o relație, sincer să fiu... nici nu am timp. Astăzi am aflat să mă iubesc așa cum sunt și deși astăzi îmi este frică să spun cine sunt (pentru fiul meu) sper ca mâine să fiu mai puternic. Astăzi sunt fericit și astăzi știu că sunt normal. 
 
 
 
..........
 
 
Vrei să scrii povestea ta? Trimite un mail cu #povesteamea la ralucajensen@mail.com
1 kommentar

#povesteamea

 
 
 
Mă numesc, să zicem... Maria. Am 46 de ani și acum șapte ani chiar nu visam să ajung la vârsta asta.
 
 
În septembrie 2009, la duș, am descoperit o chestie mică la sânul drept. Mică, abia o simțeam, cam cât un bob de orez... Nici o durere, nimic. Până în februarie 2010 deja ajunsese cât buricul degetului, nici o durere, dar recunosc că mă obseda. Duceam mâna acolo de n ori pe zi, fără a mă gândi să merg la medic. Cred că frica de a afla adevărul mă oprea din a contacta un medic... nu știu.
 
 
În februarie 2010 am decis în sfârșit să merg la doctor.  Ca să nu o lungesc prea mult, după o eco la sâni, mamografie  și încă o eco 4D, mi s-a spus în secunda doi: Doamna  X, aveți cancer!
 
Băi frate, speram să fie un lipom, orice altceva, dar nu cancer. Eu, cancer??? Nuuu, mie nu mi se poate întâmpla, am zis. Da, ăsta este primul gând care îți vine în minte. Dar știți ce? Din păcate oricui, dar chiar oricui ii se poate întâmpla. Oricui și oricând! 
 
 
Am realizat că viața mea e, brusc,  în cădere liberă, că s-au dus pe pulă planurile și visele mele. Chiar și cele pe termen scurt, Că nu îmi mai permit să programez nimic peste să zic...o lună, pentru că nu știu dacă o mai duc până atunci. Că viața mi s-a întors cu curu-n sus într-o clipă. Ce mai... am belit-o!
 
 
A început un tăvălug nebun de controale, trei operații, sânul mi-a rămas, nu pentru ca aveam un stadiu bun, nu... Am avut stadiul 2 B și un ganglion cu metastaze. Mi-au lăsat sânul pentru ca am avut tumora spre axila, e singurul caz când se poate păstra.
 
Ajunsa la mine în oraș de la Cluj, unde fusesem operată, am făcut infectie pe operație după doar trei zile. Să nu mor de septicemie, nu de cancer, am fost deschisa din nou la ora 18. Doar cu o anestezie locala - deh, anestezistul venea dimineață și nu cred că puteam sta până atunci.
 
Au urmat cinci ședințe de chimioterapie, ucigătoare dealtfel,  cu tot tacâmul: păr căzut, dinți care se mișcau, unghiile la fel, greață cumplită câte 3 zile și 3 nopți după fiecare, gust de metal, dureri de toate cele, oboseală cruntă...
 
La a patra am ajuns cu salvarea la spital, mă deshidratasem complet de atâta vomat. Un ringer administrat mult prea repede intravenos de o asistenta novice,  și era sa mă duc pe lumea cealaltă. Apoi am făcut radioterapie,  25 de ședințe suportate ok în spital, dar... la trei zile după ce am ajuns acasă, sânul carbonizat, negru ca smoala de ars ce era mi s-a despicat de torace și da, era carne vie sub sân. Oncologul a zis că se mai întâmplă și așa, na...
 
Singură mă pansama la mine acasă. Unde să mergi așa spre spital cu risc de infecții? Plus că, după citostatice, imunitatea mea era 0, dacă nu cumva cu minus...
 
S-a refacut și pielea arsă și ruptă,  greu, dar a trecut și asta. A urmat o serie de citostatice, apoi mi s-a spus că trebuie sa mi se oprească menstruația, cancerul din dotare fiind hormonal. Aveam de ales: o alta operație, să scot ovarele,  sau un implant cu hormoni (o injectie în burtă la fiecare 28 de zile timp de 2 ani) WTF? Nu eram in stare sa fac o altå operație, deci am optat pentru Zoladex-implantul hormonal, care a facut și ăsta vraiște în organism așa că ajunsesem la 115 kg.
 
La o luna după  încetarea tratamentului, am făcut o metroragie de zile mari. Curgea sânge din mine ca la robinet. Salvare, curetaj, biopsie, așteptat rezultat 30 de zile cu gândul ca s-a mutat cancerul jos...
Ce sa mai zic? Stresul era în floare!
 
S-a dovedit a fi endometrită, un efect secundar al tratamentului hormonal. Într-un an și două luni, am făcut 5, da, cinci metroragii cu 5 curetaje, cu 5 biopsii, cu 5 luni de trai cu sabia deasupra capului. A urmat apoi, inevitabil, o alta operație,  histerectomie totală care se impunea de urgență, până să fac un alt cancer de endometru, ovarian sau uterin. Asta se întâmplă în iulie 2014 deja...
 
Eh, timpul a trecut, am 46 de ani acum și am cancer din 2010. Nu pot spune ca sunt vindecată, cu boala asta nu se știe niciodată. Prin spitalele patriei am văzut "di tăti ": recidive după 2 luni,  dar și după 25 de ani. Nu mai am cu cine vorbi la telefon, din femeile cu care am stat  prin spitale... s-au dus toate,  Dumnezeu sa le odihnească!
 
Un lucru e cert, trăiesc! Arăt goală de parcă am fost pe front, dar TRĂIESC! Am fost pensionată medical în 2011, mă dor oasele cumplit- efect secundar pe termen lung de la citostatice -, am slăbit binișor, asta ca să nu mor de obezitate morbidă și nu de cancer... dar TRĂIESC.
 
Am luptat cum am putut cu cancerul. Am un copil mare acum, are 21 de ani. Nu aș fi vrut sa rămână fără mamă la 14 ani, cât avea când s-a declanșat coșmarul. Un lucru e cert, cancerul nu l-am făcut doar eu, l-au făcut și cei dragi mie. Boala mea a fost și a lor! Nu ai cum să o duci singur, niciodată.
 
Ca sa închei: există viață după cancer, așa cum există viață sexuală după histerectomie! Mergeți la un control, măcar o dată pe an, vă rog! Nici nu știți, dar de asta depinde viața voastră! Și încă ceva: #fuckcancer!
 
..........
 
 
Vrei să scrii povestea ta? Trimite un mail cu #povesteamea la ralucajensen@mail.com!
0 kommentarer