Eu sunt Raluca Jensen și mă declar înfrântă.

 
 
 
 
Când intri în războiul ăsta numit blogging e greu să fii un soldat bun. Suntem mulți online. Suntem mulți care vrem să fim auziți. Dar sunt și mai mulți ăia care vor doar să atace. Blogging-ul nu este o bătălie pentru viața ta, ceea ce ar fi aproape o ușurare; este o bătălie subtilă, zilnică de a îți menține sănătatea. Online-ul stăpânește războiul psihologic și nu ia prizonieri. Cum prinde o șansă cum îți ia luciditatea ca premiu și te lasă să rătăcești singur pe străzi, să vorbești cu tufișuri în timp ce alții arată cu degetul și șoptesc: "Bă, ai văzut cum a ajuns Gensăn, aia?"
 
Victimele online-ului sunt peste tot în oraș. Îi vezi la colțurile străzii, în magazine, în cluburi, pe autostradă...în parc cu copiii. De fiecare dată merg acasă, mă uit în oglindă și îmi spun singură: "Eu nu o să ajung așa!" și intru în bătălie, continuând să lupt. Mă lupt cu respingerea, sume nesfârșite de respingere: de la agenți, manageri, producători, editori, scriitori, cititori, la violență pornită de la bărbați, femei, familie, antifeminism, rasism, corupție, falsitate. Apoi continui să mă lupt cu critica constructivă care îmi spune că sunt prea bătrână să încep o carieră în scris acum. Sau care îmi spune să îmi văd de treaba mea și să nu mai scriu în limba română pentru că oricum nu mai locuiesc în România. Sau îmi spune că nu sunt suficient de comercială. Sau că sunt prea provocatoare. Sau că adevărul despre care vreau eu să vorbesc nu vinde. Sau mai apare câte unul care îmi spune în față: "RENUNȚĂ!"
 
Și încep iar. Mă lupt cu mine și îmi spun: "Nu sunt tânără. Nu sunt amuzantă. Nu sunt educată. Nu sunt talentată. Nu mă pricep. Nu mai vorbesc bine româna. Nu scriu corect. Plictisesc." Mă lupt cu negativitatea. Cu gelozia. Cu disperarea. Cu frica. Cu grija. Cu cinismul. Cu dorința de aprobare. Cu egoismul sau oboseala care mă face să zbier: "Urăsc pe toată lumea și urăsc că nu fac bani din asta!"
 
Cu mult înainte ca lumea să aibă șansa să mă respingă, mă resping singură.
 
 
 
Unii oameni se trezesc încrezători în abilitățile lor. Îi urăsc pe acei oameni! Eu am o listă întreagă de lucruri pe care trebuie să le fac înainte de a scrie un text și de a mă simți sigură pe mine. Lupta pe care o port eu cu mine a început în copilărie... când auzeam zi de zi că nu sunt capabilă de nimic și că nu o să fac nimic în viață. M-a afectat? Pe dracu! Normal că te afectează. Niciodată nu am fost sigură pe mine. De aia nici măcar nu știu cum să răspund când primesc complimente. Până acum câțiva ani credeam că oamenii fac complimente doar pentru a mă linge frumos pe buca stângă. Sau pentru că aveau nevoie de bani. De sex sau de atenție. Și da... uneori primeau și mă lăsau acolo pe covor cu gândurile mele și "Vezi, Raluca... ce ți-am spus?"
 
Încet, încet am început să mă iubesc, dar am nevoie de multe lucruri pentru a fi acolo unde vreau să fiu. Psihic vorbind. De aia nici nu m-am apucat vreodată de droguri. Mi-a fost mereu frică că o să îmi placă prea tare să mă simt încrezătoare. Sau să nu simt nimic. 
 
 
E simplu: Oricine scrie știe că scrisul este o luptă. Nu vreau să mă înțelegeți greșit, nu mă plâng! Iubesc să scriu și dacă aș putea să lucrez cu asta aș fi extrem de fericită. Fiecare om simte că este făcut pentru ceva. Eu întotdeauna am simțit că scrisul face parte din mine. Că asta trebuie să fac, indiferent de situație. Dar e greu. E al dracului de greu uneori și am fost la un pas să renunț de foarte multe ori. Mai ales atunci când am simțit că nu primesc nimic în schimb. Despre asta este vorba. Despre lupta reală: decizia să urmăresc calea creatoare care nu are cale pentru că deseori nu există o recompensă. Viața este plină de dezamăgiri zdrobitoare temperate cu momente scurte de victorie. Și am avut zile când m-au contactat oameni care au vrut să scriu pentru ei, sau când blogul mi-a explodat și a fost citit de milioane de oameni. Și mi-a plăcut să lupt deși am fost marginalizată pentru că nu sunt în România sau pentru că eu scriu și gândesc diferit. 
 
Ca toți războinicii buni, uneori a trebuit să mă retrag din bătălie. Mai ales când am simțit că pierd lupta în exterior și mai important, în interiorul meu. Știu când trebuie să mă retrag pentru că devin extrem de agitată. Devin sensibilă la lumină, la sunete, la cum mestecă tipul din autobuz guma sau la cum merge o mamă cu căruțul copilului pe toată strada și nu mai am loc de ea. Peste tot văd oameni incapabili de afecțiune, prea absorbiți de sine pentru a fi în contact cu orice fel de emoție autentică. Și îmi dau seama că ei sunt o reflectare a stării mele interioare și că mi-am pierdut direcția. Că am început să mă gândesc la faimă, la bani, la atenție, la like-uri, la inimioare... 
 
Și îmi dau seama că nu pentru asta am început să scriu. Am început pentru că nu am avut de ales. Trebuia să scot tot ce aveam în mine. Timp de 10-15 ani am scris fără nici un motiv. Pentru nimeni. Am scris ideile și gândurile mele în zeci de caiete. Apoi am început să scriu pentru tot felul de artiști, la o casă de discuri. Interviuri, răspunsuri... întrebări... reclame, whatever. De acolo am trecut la un site de care nu a auzit nimeni, din fundul online-ului. Așa am ajuns pe Facebook, de la Facebook pe un alt site și apoi m-am mutat pe blogul meu în care nu am investit nimic și care a rămas al lor. Am ajuns la mii, sute de mii și peste 2 milioane de cititori. Am scris peste tot pe unde am putut pentru că era în interiorul meu și trebuia să iasă. A fost un motiv suficient de bun pentru mine pentru că asta sunt: Dacă eram la pușcărie scriam pe pereți. Dacă eram în deșert scriam în nisip.
 
De asta, uneori mă întorc în deșert și mă retrag. Pentru a-mi reseta sistemul nervos. Să-mi reamintesc că sunt un om mic. Să fiu singură cu gândurile mele. Să îmi ating din nou sufletul și să nu mă înec în negativitatea și bătăliile din online. Îmi place să povestesc poveștile mele sau poveștile altora. Îmi place să scriu despre tot ceea ce s-a mai povestit, dar nu s-a înțeles. Îmi place să fiu acolo pentru oameni. Îmi place să ajut prin textele mele, să îndrum. Nu am început să scriu pentru faimă, pentru premii sau pentru bani. Nici pentru like-uri sau inimioare. Fac glume sau scriu texte serioase pentru că vreau să ajung la tine. Să înțelegi. Să râzi. Să plângi. Să gândești. Și dacă mă pierd în războiul ăsta numit BLOGGING căutând premii înseamnă că e timpul să scot stegulețul alb.
 
 
Pe curând...
 
 
 
 
Anonym
2018-06-25 @ 18:05:54

Nu renunta niciodata.. prin tot ceea ce faci ne dai noua(celor care te citim)putere,speranta si incredere de sine. Te iubim sincer.. noi astia care te intelegem .

Ramona
2018-06-25 @ 18:20:47

Las la o parte salutul gen"buna, te urmaresc de ceva timp si vreau sa-ti zic ca.." si-ti spun ca: imi place de numa' "azi ma irita", sau când Mai scapi cate o injuratura(cica oamenii banali nu stiu injuraturi sofisticate), imi place cum I'll "alinti" pe Badea, imi place ca stii romana(si da,still romana), nu-mi place cei ce te magulesc in mod excessive,mi s-a parut josnic si ingrozitor felul in care unii au proliferat amenintari la adresa voastra..
Cred ca ai putea sa scrii o carte, corectura ti-o poate realiza cineva care se pricepe,asa ca scrie Gensan, can bine ce faci!

P.S. cred ca esti una din putinele mamici misto!

Roxana
2018-06-25 @ 19:40:16

Tu stii ce iti place si ai confirmarea cititorilor ca o faci bine. Poate fi mai rau: sa te trezesti la 33 de ani, dupa o viata in care ai auzit nu si nu esti buna de nimic..., ca nu stii ce iti place, ca ai facut doar lucruri pentru ca "trebuie " si parca nu e normal asa, parca ai face si ce-ti place. Dar ce ? Ca nu stii asta. Nimeni nu te-a intrebat niciodata tu ce vrei? Continua, cred ca nu e nimic mai frumos decat sa faci ce iti place. Eu lupt pentru asta acum si sper sa aflu intr-o zi.

Loredana
2018-06-26 @ 11:05:28

Hei, nu renunta sa faci ceea ce iti place, nu lasa pe nimeni sa te doboare.
Imi place ce scrii, cum scrii. Intru zilnic pe blogul tau sa vad daca ai mai postat ceva.

Si pana la urma, vorba aia, cui nu-i place sa nu se uite. Scrie pentru tine, scrie pentru noi cititorii tai.
Cine nu te apreciaza, sa nu te citeasca, simplu.

Nu te da batuta, nu ai de ce! :)

Anonym
2018-06-28 @ 09:55:34

Nu te da batuta, scrie ce vrei, cand vrei, e dreptul tau.
Are mama o vorba, cui nu-i place sa nu se uite. Asa ca cine nu suporta ce scrii sa nu citeasca, simplu.

Nu renunta!




Namn:
Kom ihåg mig?

E-postadress: (publiceras ej)

URL/Bloggadress:

Kommentar:

RSS 2.0