Eu sunt Raluca Jensen și mă declar înfrântă.

 
 
 
 
Când intri în războiul ăsta numit blogging e greu să fii un soldat bun. Suntem mulți online. Suntem mulți care vrem să fim auziți. Dar sunt și mai mulți ăia care vor doar să atace. Blogging-ul nu este o bătălie pentru viața ta, ceea ce ar fi aproape o ușurare; este o bătălie subtilă, zilnică de a îți menține sănătatea. Online-ul stăpânește războiul psihologic și nu ia prizonieri. Cum prinde o șansă cum îți ia luciditatea ca premiu și te lasă să rătăcești singur pe străzi, să vorbești cu tufișuri în timp ce alții arată cu degetul și șoptesc: "Bă, ai văzut cum a ajuns Gensăn, aia?"
 
Victimele online-ului sunt peste tot în oraș. Îi vezi la colțurile străzii, în magazine, în cluburi, pe autostradă...în parc cu copiii. De fiecare dată merg acasă, mă uit în oglindă și îmi spun singură: "Eu nu o să ajung așa!" și intru în bătălie, continuând să lupt. Mă lupt cu respingerea, sume nesfârșite de respingere: de la agenți, manageri, producători, editori, scriitori, cititori, la violență pornită de la bărbați, femei, familie, antifeminism, rasism, corupție, falsitate. Apoi continui să mă lupt cu critica constructivă care îmi spune că sunt prea bătrână să încep o carieră în scris acum. Sau care îmi spune să îmi văd de treaba mea și să nu mai scriu în limba română pentru că oricum nu mai locuiesc în România. Sau îmi spune că nu sunt suficient de comercială. Sau că sunt prea provocatoare. Sau că adevărul despre care vreau eu să vorbesc nu vinde. Sau mai apare câte unul care îmi spune în față: "RENUNȚĂ!"
 
Și încep iar. Mă lupt cu mine și îmi spun: "Nu sunt tânără. Nu sunt amuzantă. Nu sunt educată. Nu sunt talentată. Nu mă pricep. Nu mai vorbesc bine româna. Nu scriu corect. Plictisesc." Mă lupt cu negativitatea. Cu gelozia. Cu disperarea. Cu frica. Cu grija. Cu cinismul. Cu dorința de aprobare. Cu egoismul sau oboseala care mă face să zbier: "Urăsc pe toată lumea și urăsc că nu fac bani din asta!"
 
Cu mult înainte ca lumea să aibă șansa să mă respingă, mă resping singură.
 
 
 
Unii oameni se trezesc încrezători în abilitățile lor. Îi urăsc pe acei oameni! Eu am o listă întreagă de lucruri pe care trebuie să le fac înainte de a scrie un text și de a mă simți sigură pe mine. Lupta pe care o port eu cu mine a început în copilărie... când auzeam zi de zi că nu sunt capabilă de nimic și că nu o să fac nimic în viață. M-a afectat? Pe dracu! Normal că te afectează. Niciodată nu am fost sigură pe mine. De aia nici măcar nu știu cum să răspund când primesc complimente. Până acum câțiva ani credeam că oamenii fac complimente doar pentru a mă linge frumos pe buca stângă. Sau pentru că aveau nevoie de bani. De sex sau de atenție. Și da... uneori primeau și mă lăsau acolo pe covor cu gândurile mele și "Vezi, Raluca... ce ți-am spus?"
 
Încet, încet am început să mă iubesc, dar am nevoie de multe lucruri pentru a fi acolo unde vreau să fiu. Psihic vorbind. De aia nici nu m-am apucat vreodată de droguri. Mi-a fost mereu frică că o să îmi placă prea tare să mă simt încrezătoare. Sau să nu simt nimic. 
 
 
E simplu: Oricine scrie știe că scrisul este o luptă. Nu vreau să mă înțelegeți greșit, nu mă plâng! Iubesc să scriu și dacă aș putea să lucrez cu asta aș fi extrem de fericită. Fiecare om simte că este făcut pentru ceva. Eu întotdeauna am simțit că scrisul face parte din mine. Că asta trebuie să fac, indiferent de situație. Dar e greu. E al dracului de greu uneori și am fost la un pas să renunț de foarte multe ori. Mai ales atunci când am simțit că nu primesc nimic în schimb. Despre asta este vorba. Despre lupta reală: decizia să urmăresc calea creatoare care nu are cale pentru că deseori nu există o recompensă. Viața este plină de dezamăgiri zdrobitoare temperate cu momente scurte de victorie. Și am avut zile când m-au contactat oameni care au vrut să scriu pentru ei, sau când blogul mi-a explodat și a fost citit de milioane de oameni. Și mi-a plăcut să lupt deși am fost marginalizată pentru că nu sunt în România sau pentru că eu scriu și gândesc diferit. 
 
Ca toți războinicii buni, uneori a trebuit să mă retrag din bătălie. Mai ales când am simțit că pierd lupta în exterior și mai important, în interiorul meu. Știu când trebuie să mă retrag pentru că devin extrem de agitată. Devin sensibilă la lumină, la sunete, la cum mestecă tipul din autobuz guma sau la cum merge o mamă cu căruțul copilului pe toată strada și nu mai am loc de ea. Peste tot văd oameni incapabili de afecțiune, prea absorbiți de sine pentru a fi în contact cu orice fel de emoție autentică. Și îmi dau seama că ei sunt o reflectare a stării mele interioare și că mi-am pierdut direcția. Că am început să mă gândesc la faimă, la bani, la atenție, la like-uri, la inimioare... 
 
Și îmi dau seama că nu pentru asta am început să scriu. Am început pentru că nu am avut de ales. Trebuia să scot tot ce aveam în mine. Timp de 10-15 ani am scris fără nici un motiv. Pentru nimeni. Am scris ideile și gândurile mele în zeci de caiete. Apoi am început să scriu pentru tot felul de artiști, la o casă de discuri. Interviuri, răspunsuri... întrebări... reclame, whatever. De acolo am trecut la un site de care nu a auzit nimeni, din fundul online-ului. Așa am ajuns pe Facebook, de la Facebook pe un alt site și apoi m-am mutat pe blogul meu în care nu am investit nimic și care a rămas al lor. Am ajuns la mii, sute de mii și peste 2 milioane de cititori. Am scris peste tot pe unde am putut pentru că era în interiorul meu și trebuia să iasă. A fost un motiv suficient de bun pentru mine pentru că asta sunt: Dacă eram la pușcărie scriam pe pereți. Dacă eram în deșert scriam în nisip.
 
De asta, uneori mă întorc în deșert și mă retrag. Pentru a-mi reseta sistemul nervos. Să-mi reamintesc că sunt un om mic. Să fiu singură cu gândurile mele. Să îmi ating din nou sufletul și să nu mă înec în negativitatea și bătăliile din online. Îmi place să povestesc poveștile mele sau poveștile altora. Îmi place să scriu despre tot ceea ce s-a mai povestit, dar nu s-a înțeles. Îmi place să fiu acolo pentru oameni. Îmi place să ajut prin textele mele, să îndrum. Nu am început să scriu pentru faimă, pentru premii sau pentru bani. Nici pentru like-uri sau inimioare. Fac glume sau scriu texte serioase pentru că vreau să ajung la tine. Să înțelegi. Să râzi. Să plângi. Să gândești. Și dacă mă pierd în războiul ăsta numit BLOGGING căutând premii înseamnă că e timpul să scot stegulețul alb.
 
 
Pe curând...
 
 
 
 

MooYeah, PSD!

 
 

Când am pus o pancartă în brațele fetiței mele și am scris "MooYeah, PSD" (nu pot scrie corect pentru că mă blochează Zahărberg) nu aveam de unde să știu că o să devină o poză virală, că hemoroidul Mircea Badea împreună cu Antena3 or să apară ca o bubă în cur și or să folosească poza mea pentru a da în Iohannis și protestatari. Nici nu aveam de unde să știu că "prietenii" mei din online care mi-au pus inimioară la poză or să devină niște hiene ieftine care se schimbă după cum bate vântul.

Acum...știind prin câte amenințări și înjurături am trecut aș fi făcut la fel? Da și nu. Mesajul ar fi fost același pentru că am vrut să citească și ăia care nu citesc de obicei și da, aș fi pus-o tot pe fetița mea să îl țină în brațe, DAR i-aș fi blurat fața. Intenția mea a fost una simplă: Să îi dau lui Dragnea ce a dat el copiilor din Teleorman. Să le dau celor de la PSD ceea ce ei dau copiilor voștri în fiecare an de când sunt la putere.

Am scris atunci la poză că era pentru toți copiii care nu au pile. Care sunt marginalizați, bătuți, abuzați, înfometați, cărora le este frig, le este frică și le este foame.

Ieri, când Dragnea și-a primit pedeapsa (deși nu este definitivă) m-am bucurat mai mult ca atunci când am căștigat 500 de euro la Lotto. Pentru că acelor copii din Teleorman li s-a făcut în sfârșit dreptate.

Voi vă dați seama că Dragnea a ignorat complet faptul că acei copii sunt singuri și a făcut ca statul român să plătească șapte ani salariul unor femei care nu au făcut nimic pentru ei? Copii flămânzi, fricoși, singuri și poate și bolnavi... iar aceste femei nu au fost nici măcar o singură dată la muncă, să îi ajute. Dimpotrivă, au distrus viitorul lor. I-au obligat să trăiască în continuare în sărăcie, frică și foame. I-au obligat să fie în continuare niște copii marginalizați și i-au lăsat singuri atunci când au avut cea mai mare nevoie de ajutor. Pe scurt, Dragnea și PSD le-au dat copiilor fix la MooYeah. Exact cum dau și altor copii din România, în fiecare zi.

Așa că nu, nu regret poza cu fetița mea și pancarta. Am dreptul să trăiesc așa cum vreau. Și atât timp cât eu, ca cetățean suedez am voie să îmi duc fata la proteste și să îi pun cuvinte obscene în brațe, nu mă interesează ce crede statul român care ia bani de la copii ca să dea mafioților.
Regret doar că nu i-am blurat identitatea, că nu i-am dat în judecată pe cei de la Antena3 atunci când au spus cum mă cheamă și unde locuiesc la tv și regret că am permis să fiu înjurată și amenințată având impresia că în România justiția nu își face treaba. Ieri am fost constrazisă. Și mă bucur că s-a întâmplat și asta...

#JeSuisJensen

 
 
 
 
 
 

Când fostul meu mi-a zis că toți românii sunt țigani l-am luat repede cu mine în vacanță în România să îi demonstrez că nu e așa. El nu spusese asta pentru a mă jigni. Pur și simplu asta credea. "Păi... țara ta se numește Rom-ania și singurii români din liceu vindeau trandafiri de zilele orașului și furau fier de peste tot. Au fost până și în ziar."

M-am simțit penibil. Și penibil m-am simțit de fiecare dată când a trebuit să demonstrez că eu nu fur, nu mă prostituez și nu cerșesc.

Când trăiești în altă țară de atât de mulți ani te gândești că nu mai ai nici o treabă cu hoția și mizeria din România, dar ai. Pentru că oriunde mergi o să fii arătat cu degetul "Uite... un român, aveți grijă la portofele!"

Și nu, nu doar țiganii fură. Și nu doar țiganii nu știu să scrie. Și nu doar țiganii scuipă semințe și își aruncă gunoiul pe stradă. Și nu doar țiganii ascultă manele.

Așa că eu chiar nu înțeleg de ce vă deranjează o caricatură. E normal să faci mișto de o realitate cruntă a românilor. Acea caricatură nu este despre Simona. Acea caricatură este despre toți românii care ne-au făcut să ne fie rușine că suntem români.

Este un semn de alarmă și un "Mergeți la școală, nu mai furați, nu mai votați corupți, nu mai vindeți păsărică pentru o vacanță în Dubai și învățați să vă respectați voi pe voi... ca să învățăm să vă respectăm și noi."

Simplu.

 

Când luam bătaie de la mama nu suna nimeni la Protecția Copilului. Sau la Poliție. În capul românului de rând... un copil merită bătaie pentru că nu este cuminte. Sau pentru că așa trebuie educat.

Când o femeie ia bătaie de la bărba-su nu sare nimeni să o apere. Și nu sună nimeni la Poliție. Pentru că în capul românului de rând... femeia este o curvă și sigur a făcut ea ceva și merită pumnii ăia.

Charlie Hebdo nu face rău românului. Românul face rău românului. Noi, românii am râs ani de zile de naționala de fotbal când a pierdut. Și noi, românii de rând am râs de nasul Simonei Halep. Sau am făcut mișto și am înjurat-o când a pierdut. Și am râs deși ea a plâns. Noi, nu ei. Noi ne batem joc de români. De la cel mai mic la cel mai mare. Noi acceptăm ca Ilie Năstase să conducă beat și să ne omoare copiii pentru că deh, el cică ne reprezintă și e valoarea României chiar dacă nu respectă legi și reguli. Noi râdem de femeile noastre la TV pentru că se dezbracă și sunt proaste. NOI. Nu ei. Noi votăm corupți sau mai rău: Nu votăm. Noi ne batem joc de copiii noști și nu îi susținem. Noi ne trimitem românii la muncă în alte țări și tot noi ne obligăm româncele să se prostitueze. Sau să facă video chat. Și da, din cauza noastră... românii urăsc românii. Nu din cauza lor.

RSS 2.0