#povesteamea

 
 
 
 
 
 
 
 
Vreau să rămân anonimă din diferite motive, dar mă gândesc de câteva zile cum să formulez acest mesaj și până la urmă am să îți scriu povestea așa cum este ea,  în ochii și în sufletul meu.
 
Provin dintr-o familie medie ca echilibru. Mama a fost o femeie mișto, dar s-a stins din viață la doar 35 de ani, iar tata, un bărbat autoritar care mi-a făcut educație cu cureaua. Am 2 frați și o soră mai mică decat mine cu 2 ani. Fiind cea mai mică, a fost toată viața protejată de familie. Nu știe ce înseamnă să iei o palmă. Sau să nu te simți iubit.
 
Din cauza copilariei și mai ales a adolescenței petrecute doar alături de tata, am crescut cu multe frustrari și o mare neîncredere în mine și în forțele mele proprii. La 18 ani am plecat de acasă cu câteva haine aruncate la nimereală într-un rucsac. Nu m-am mai întors să mai locuiesc cu familia mea de atunci. Astăzi am 39 de ani. Nu m-am căsătorit și nu am făcut copii. Mi-a fost mereu teamă de eșec și de cum nu voi fi niciodată la înalțimea așteptărilor.
 
Sora mea a făcut în schimb 3 copii și este la a doua căsnicie. Doi băieței din prima căsătorie, care acum au 8 și 6 ani, și o fetiță din a doua căsnicie. Nu are nici un anișor, este sănătoasă și frumoasă. Tăticul ei este un bărbat plin de compasiune și înțelegere, mai ales față de copii.
 
Deși a fost căsătorită, sora mea a continuat și continuă să locuiască în casă cu tata și din păcate, aceeași "educație" au primit-o și o primesc și nepoțeii mei. Nu din partea tatăl meu, ci din partea ei: "Nu plânge, ești bărbat, nu pămpălău. Schimbă-te ACUM! Mănâncă ACUM! TACI! Nu ai voie să vorbești, nu ai voie să te plângi, nu ai voie să sari în pat, nu ai voie să spargi nimic că te plesnesc peste ochi, nu ai voie să plângi că te bat!" și multe, multe altele. Niciuna rămânând doar la stadiul de amenințare, ci transformându-se în fapte.
 
Anul trecut, un băiețel a început clasa a 2a și altul a început clasa zero. A intrat într-o nouă etapă a vieții lui și atunci a început calvarul pentru că eu așa îl consider...un calvar.
 
Sora mea crede în militărie, în lucruri făcute perfect de la 5-6 ani, ținând să precizeze copiilor că nu vrea să crească niște retardați. Copiii au zilnic activități pentru că zilnic trebuiesc puse poze pe Facebook despre cât de frumoasă este viața de familie. Copiii zâmbesc timid în toate pozele și sora mea primește like-uri și inimioare. Nimeni nu știe că toate ședințele de lipit și pictat sunt sub amenințarea cu bătaia dacă cumva greșeșc o liniuță sau râd în timp ce se "joacă". Nimeni nu știe că le este interzis ca ei să pună mâna pe sora lor dacă nu s-au spălat pe mâini, sau dacă nu s-au schimbat de blugii cu care au stat jumătate de oră afară, la joacă. Băieții sunt bătuți dacă prezintă vreun fel de "antipatie" către sora mai mică, sau dacă sunt geloși. Eram la ei când l-a luat pe al mic la bătaie pentru că a spus nervos "Doar pe ea o ții în brațe, pe noi nu ne mai iubești!" Am oprit-o atunci și a început scandalul. 
 
Săptămâna trecută am fost cu băieții la cinematograf și apoi i-am dus în parc. Au fost cuminți și s-au bucurat de film. Apoi s-au jucat si au alergat; activități pe care eu le consider normale.
 
 
În drum spre casă i-am arătat băieților ce pusese mama lor pe Facebook: O poză cu surioara care ține o jucărie în mână și râde. Am ajuns la soră-mea cu copiii fericiți, dar obosiți și cu un dor mare de mama lor. Imediat a început: "Plecați de aici... schimbați-vă, spălați-vă pe mâini și veniți la masă!"
 
S-au dezbrăcat doar de bluză și au mai încercat să primească atenție o dată. Au fost goniți pentru că nu erau încă pregătiți în hainele de casă. M-am dus după ei în dormitor și am luat pantalonii de trening să îl ajut pe al mic să se îmbrace. Da, știu că "trebuie" să se îmbrace singur, dar copilul era atât de trist...
 
Le-am spus că e mai bine să se schimbe ca sa poată sta langa sora lor fără să fie certați. Al mic a oftat și s-a aruncat pe pat, încercând să scoată izmenele doar dând din picioare... lucru pe care și eu îl mai fac uneori ca adult, când pur și simplu nu am chef, sau mi-e lene.
 
A intrat sora mea în cameră și l-a tras de picioare si de mâini până a început copilul să plângă. I-a spus că este retardat, că se shimcă ca handicapații, că nu este bun de nimic. Că este prost și multe, multe altele.
 
Mi-a smuls pantalonii din mână și mi-a zis că nu am voie să îl ajut. Atunci nu am mai rezistat și i-am zis că întrece măsura. De fiecare dată când i-am spus că întrece măsura a ieșit scandal deci clar, știam ce urmează... Nu intru în detalii pentru că ceea ce mi-a spus sora mea a durut ca dracu și prefer să uit, dar am să punctez asupra unui singur aspect: acela că eu "nu am dreptul să spun nimic pentru că nu am copii".
 
Am luat decizia, după ce m-a dat afară din casă, de a o bloca peste tot pentru că... doare. Doare să ai o sora care se folosește de ce știe că te rănește mai tare, dar doare și mai rău să văd poze cu copiii care sunt din ce în ce mai triști în pozele de pe Facebook, cu care mami trebuie să se mândrească. Și fraza asta cu "nu ai dreptul să îmi spui nimic pentru că nu ai copii" este ceea ce mulți părinți folosesc în astfel de situații. Sau aia cu "îmi educ copilul cum vreau eu" , chiar dacă metoda este abuzivă și dăunatoare copiilor.
 
Ti-am scris deoarece tu ai o voce mai puternică decât a mea în acest domeniu și scrii despre această metodă de educare a copilului total greșită. Eu am mai încercat să scriu despre asta, sau să postez alte articole care dau de înțeles că abuzul NU este sănătos, dar mi-a sărit toată familia în cap deoarece au simțit că bat spre sora mea... și că "fac familia de râs". Actualul ei soț nu mai spune nimic deoarece deja l-a amenințat de câteva ori că poate divorța și de el și o să facă în așa fel încât să nu își mai vadă copiii. Nu sunt singura care observă abuzul ei, dar momentan sunt singura care a avut și are curajul să îi spună "STOP". Nu mai pot face nimic pentru copii pentru că nu mai am acces la ei. Dar totuși... aș vrea să fac ceva și nu știu ce. Mă simt complice dacă o las așa. Am nevoie de un sfat, te rog... ce pot face?
 
Îți mulțumesc că ai avut răbdare să citești toată povestea și sper să se înțeleagă ce am vrut să scriu. Sunt plânsă și haotică în exprimare.
 
 
 
 
..........
 
 
Vrei să scrii povestea ta? Trimite un mail cu #povesteamea la ralucajensen@mail.com



Namn:
Kom ihåg mig?

E-postadress: (publiceras ej)

URL/Bloggadress:

Kommentar:

RSS 2.0