Viața nu s-a sfârșit! Viața doar ce a început!

 
 

Vorbesc foarte rar despre relația mea cu tătal fetiței mele. Asta pentru că astăzi suntem prieteni pentru binele Liannei și pentru că îmi iubesc și îmi respect copilul enorm.
Astăzi însă, după ce am tot vorbit despre abuz fizic și psihic pe aici, vreau să vă povestesc cum ne-am despărțit și să vă dau un sfat! Asta pentru că încă mai primesc o grămadă de mesaje de la voi în care mă întrebați cum am reușit. Deci:

14 februarie 2012, ziua îndrăgostiților pentru unii... ziua despărțirii pentru noi. Certurile erau din ce în ce mai picante și ajunsesem să ne jignim reciproc. Pe el în deranja copilul, pe mine mă deranja el. Noaptea stăteam pe marginea patului și mă stresam de fiecare dată când copilul sugea prea tare. "Fă-o să tacă! Trebuie să dorm!" zbiera el. "Du-te dracu" îi răspundeam eu. Pleca pe canapea și eu plângeam și alăptam. Mă simțeam singură, închisă într-o cameră unde nu aveam aer.

"Uită-te la tine! Cine crezi că te mai ia dacă plec eu? Pe mă-ta nu o interesează de tine, pe tac-tu nici atât! Rămâi singură, grasă și tristă!" Ajunsesem atât de jos că începusem să cred tot ce spune. I-am răspuns "Te înșeli, nu rămân singură... o am pe Lianna." Atunci am văzut cum vine spre mine, cum mă apucă de umeri și mă împinge cât poate de tare în pat. Dacă cădeam cu 2 cm mai în dreapta, cădeam pe fetița de 5 luni. La 100+ kilograme pe care le aveam atunci, o omoram. Atunci am realizat cât de departe ajunsesem și m-am speriat. I-am zis: "Pleacă!"

Plecat a fost. Era simplu pentru el. Locuia în apartamentul în care locuisem eu înainte ca el să se mute la mine. Nu cumpărase nimic în casă în 2 ani de relație și bagajul în care și-a aruncat hainele l-a umplut imediat.

Atunci a început șocul. "Ce fac? E vina mea, l-am gonit! Trebuia să accept! Ce fac singură cu un copil? Nu vreau să fiu ca mama! Cu el am făcut copil...cu el trebuie să rămân. Ce o să zică lumea? Cum să nu pot să am grijă de familia mea?"

Vorbeam singură prin casă și frica de singurătate plus rușinea pe care o simțeam pentru relația mea eșuată cu tatăl copilului meu... mă măcina. Atunci a început depresia aia grea despre care am scris atât de des. Atunci am început să nu mai văd nimic clar și să mă închid și mai rău în camera fără aer. Mâncam, plângeam...alăptam, schimbam scutece și ștergeam vome. Încercam să îmi fac unghiile dar renunțam după câteva degete. Voiam să îmi fac baie, dar auzeam cum plânge Lianna. Îl sunam și îl imploram să vină să mă ajute măcar o oră, să pot să stau liniștită în cadă. Îmi spunea: "Nu mă mai suna, nebuno... nu înțelegi că nu mai vreau să am de-a face cu tine?"
Am realizat că avea deja pe altcineva și că spunea toate astea ca să pară că nu scapă de mine. Am renunțat. În martie a venit la ușă cu flori, voia să ne împăcăm. Am fost de acord, dar l-am rugat să stăm despărțiți o perioadă, să își caute apartamentul lui și să ne întâlnim ca la început pentru că aveam nevoie să mă reîndrăgostesc de el. Pentru binele Liannei. Nu a acceptat. La 2 luni după avea deja o relație serioasă și o iubită cu care venea la mine la ușă să ia fata la plimbare.

A fost greu. A fost extrem de greu. Frica aia de a rămâne singură, panica când vedeam că el merge mai departe și e ușor pentru că el nu are copilul la el, mă obosea. Am început munca când fetița a împlinit un an, am început să fumez mult și am început să ies în club de fiecare dată când puteam. Alcool, sex... whatever. Orice mă făcea să uit de viața mea mă ajuta. Pe moment.

Fata creștea iar eu aveam relații destructive doar pentru că ascultam de mama sau de alții care îmi spuneau că o să rămân singură, că sunt o idioată, că nu sunt capabilă de nimic și că nu o să fac nimic în viață. Îi credeam. Mă comportam așa cum mă simțeam... de căcat.

A durat în jur de 3 ani toată drama asta. Apoi am încetat să am relații cu bărbați care nu mă iubeau, am încetat să ies în cluburi și am încetat să cred ce spun oamenii despre mine. Am început să citesc mii de cărți despre cum să mă ridic sau despre povești de dragoste frumoase, am început să alerg, să mănânc sănătos... să mă ocup de mine și de copilul meu și am început să îmi dau seama că dacă eu nu mă iubesc, nu o să mă iubească nimeni. A fost greu. La 25 de ani cu un copil mic, o depresie severă, împrumuturi, facturi și tot ce înseamnă responsabilități nu are cum să nu fie greu. Și e normal să îți fie frică. Important este să realizezi că viața ta nu s-a terminat. Viața ta doar ce a început.

Știu... o să zici că nu are cum, dar crede-mă, dacă eu am reușit să mă ridic, reușești și tu! Eu am rupt contactul cu TOȚI cei care s-au comportat urât cu mine, indiferent că a fost mama, tata, sora sau prietenii. Cu tatăl fetiței am păstrat un contact de prietenie doar pentru că sunt obligată să fac asta. Nu vă gândiți că ne sunăm în timpul liber... Suntem prieteni atunci când ne întâlnim să îi las copilul în weekend, 2 weekenduri pe lună. Putem vorbi civilizat și uneori glumim de față cu Lianna. A fost și este important pentru mine ca fetița să nu creadă vreodată că relația noastră i-a afectat relația ei cu el.

Relațiile toxice te fac să te pierzi și crede-mă, e MULT mai sănătos să dormi singur decât să dormi cu lacrimi pe ochi. Abuzul psihic și fizic te omoară. Nu permite oamenilor să te omoare! Caută ajutorul oriunde crezi că există, dar caută! Suntem oameni, nu roboți. Simțim durere, simțim plăcere, suntem fericiți, suntem triști, dar atunci când tristețea cântărește mai mult decât fericirea e timpul să deschizi ochii!

Capul sus!




Namn:
Kom ihåg mig?

E-postadress: (publiceras ej)

URL/Bloggadress:

Kommentar:

RSS 2.0