"Asta este casa ta acum!"

 
 
 
 
 
19 mai 1998 a fost cea mai fericită și în același timp cea mai tristă zi din copilăria mea. Aveam 12 ani și a trebuit să îmi iau la revedere de la bunica, de la colegi și de la prieteni. Un la revedere care cu timpul a devenit un adio pentru că nu aveam de unde să știu că o să mă schimb atât de mult și ei or să se schimbe atât de mult că niciodată nu o să ne mai întâlnim, chiar dacă o să ne mai vedem. Eram fericită. Credeam că în Suedia o să mă aștepte toată lumea în vamă. Că o să primesc aplauze când intru în țară. Că blocurile sunt din ciocolată cu lapte și oamenii din zahăr pe băț.
 
Am părăsit România împreună cu mama și tatăl meu vitreg. Am ajuns într-un oraș mic din sudul Suediei, într-o garsonieră și într-o lume în care nu credeam că o să mă adaptez. Ai mei au găsit un apartament mai mare în primele zile iar eu... eu mă rugam de mama să ne întoarcem acasă. "Asta este casa ta acum!" mi-au spus. E bizar să vezi și să simți că ești în casa cuiva și lumea din jur să îți repete că este casa ta. Te simți de parcă ai intrat cu japca. Te simți de parcă ești un infractor, iar sentimentele astea nu sunt deloc plăcute la vârsta în care încă încerci să înțelegi cine ești.
 
Eram Raluca. O fată înaltă și slabă... O fată care memora poezii și îi plăcea să se plimbe cu bicicleta. Aveam o grămadă de prieteni, aveam o grămadă de colegi. Îmi plăcea să ies la joacă, îmi plăcea să merg la școală și îmi plăcea să îi aranjez părul bunicei mele. Și deodată: STOP
 
Am devenit Racula. Sau Rucola. Sau Ana-Maria, pentru că este și ăsta numele meu și era mai ușor de pronunțat.
 
Am început să merg la ore de suedeză la o școală specială pentru străini. Acolo erau copii din Turcia, Iran, Irak, Bosnia, Kosovo, Venezuela și eu. Profesorii vorbeau în suedeză, eu înțelegeam în chineză. Apoi veneam acasă și iar mă rugam de mama să ne întoarcem acasă. "Asta este casa ta acum!" îmi spunea. Apoi plângea și ea.
 
După 4 luni am învățat suedeza. Mi-a fost puțin mai ușor pentru că verișorii meri suedezi/danezi (nepoții tatălui vitreg) mă luau cu ei peste tot și îmi vorbeau în suedeză. Asta m-a ajutat foarte mult.
 
Am fost trimisă la o școală normală și atunci am început să îmi fac prieteni. Toți suedezii se uitau la mine de parcă eram o operă de artă. Ei nu aveau fete cu părul luuuung, până aproape de genunchi (de ce dracului lăsați copiii cu părul atât de lung?) la ei în școală. Nici copii cu aur la gât (de ce dracului lăsați copii cu aur pe ei?).
 
Diferența dintre noi se vedea din Trelleborg până la Nădlac. Nu doar că arătam diferit și mă comportam diferit. Mai și mâncam diferit. Eram obișnuită cu laptele încălzit, cum să mănânc cereale cu lapte rece, să răcesc, să mă doară gâtul? Mâncam cereale cu lapte fierbinte... adică mămăligă.
 
Îmi lipsea bunica și îmi lipseau prietenii. Ne scriam scrisori și lipeam tot felul de stickers pe plicuri. Inimioare, BSB, Leonardo Di Caprio, iar inimioare. Apoi am început să avem acces la internet așa că am învățat să vorbim pe mirc. Apoi ne-am trimis mailuri. Și deodată s-a oprit totul. Am crescut. Am devenit adulți și ne-am văzut de viața noastră.
 
În fiecare vacanță de vară veneam la bunica iar orașul era mereu schimbat. Magazine noi. Biserici. Pariuri. Iar biserici. Și iar pariuri. Pe stradă nu mai zâmbea nimeni. Mergeau toți cu capul în jos, supărați sau obosiți. Pe bulevardul pe care obișnuiam să mă plimb nu mai existau trandafiri, acum eram niște fântânițe colorate, cumpărate de la turci. Blocurile din ce în ce mai colorate. Lumea din ce în ce mai gălăgioasă. Mașini din ce în ce mai multe. Oameni din ce în ce mai puțini.
 
Acum, 20 de ani mai târziu... realizez că nu știu exact unde este casa mea. Și cred că asta simte orice om care pleacă de la el din țară. Chiar dacă pleacă când este copil.
 
Aici m-am format. Aici am mers la școală, la liceu, la facultate. Aici am avut primul iubit și aici am plâns pentru prima dată din cauza unui băiat. Aici m-am mutat în apartamentul meu, aici am avut prieteni și aici m-am îmbătat. Aici am învățat să fumez și aici am învățat să mă las de fumat. Aici am devenit mamă și tot aici m-am căsătorit DAR.. mereu m-am întrebat care ar fi fost viața mea dacă rămâneam în România. Pentru că da, aici este casa mea acum dar aici o să fiu mereu un "cap negru" sau "svartskalle" cum spun suedezii, chiar dacă numele meu de familie este suedez/danez și locuiesc aici de foarte mulți ani. Chiar dacă aici le-am făcut pe toate și chiar dacă aici plătesc taxe. Nu sunt blondă cu ochii albaștri și nu mă cheamă Johanna. Nu am uitat de unde am plecat și cât am plâns când am venit.
 
Mama făcea curat într-un Hotel la început, dar asta până a putut face o școală și a învățat limba suedeză pentru că da, când pleci ești nevoit să începi de jos. Ea a devenit asistentă medicală iar eu, la 18 ani am ales să spăl bătrâni și bolnavi la cur deși era greu pentru o puștoaică să întoarcă oamenii cu curul în sus și să le ia căcatul dintre buci. Dar vedeți voi... aici am învățat că nu este rușine să lucrezi, dar e rușine să furi. Așa că am preferat și prefer să îmi bag degetele în căcat decât să îmi bag mâna în buzunarul cuiva. Am făcut asta pentru că am vrut să am banii mei, așa cum m-au învățat suedezii. Și am avut. La 18 ani locuiam singură într-un apartament din centrul orașului, mergeam în vacanțe și aveam cele mai tari haine. Studiam și lucram. Pentru un tânăr contează. Mai ales când știe că la el în țară, copiii de 18 ani nu își permit să plece de acasă sau să meargă în vacanțe. Unii nici măcar nu își permit să studieze sau să fie bolnavi.
 
Am studiat, am lucrat și am avut o viață cât se poate de normală. La 32 de ani am deja 18 ani de muncă și o grămadă de experiențe. Experiențe pe care nu le-aș fi avut în România. Aici am mers gratis la școală, ba chiar m-a plătit statul să studiez. Aici am învățat să nu îmi fie frică de dentist sau de doctor pentru că suedezii sunt învățați de mici să meargă la controale, nu să își lase dinții să putrezească în gură sau să ia pastile de la Farmacie, fără să întrebe doctorul. Educația și sănătatea oamenilor contează cel mai mult!
 
Așa că da, suntem mulți care preferăm să fim "capul negru" al țărilor în care emigrăm decât să fim cap prost și batjocorit în țara în care ne-am născut. Și e al dracului de trist, nu? Pleacă copii, pleacă adulți, pleacă doctori, ingineri, sportivi, politicieni, pictori, scriitori, avocați, elevi... toți pleacă. Și corupția din România rămâne.
 
Și uite așa ne spunem în gând "Asta este casa ta acum!" dar continuăm să protestăm și să sperăm la un viitor mai bun pentru românii pe care i-am lăsat în România.
 
 



Namn:
Kom ihåg mig?

E-postadress: (publiceras ej)

URL/Bloggadress:

Kommentar:

RSS 2.0