Lidia Pop #povesteamea

 
 
 
 
 
 
 
 
Majoritatea persoanelor mă cunosc ca fiind “tânăra bistrițeancă rănită grav în urma accidentului cu cocktail molotov într-un restaurant din Paris” Dar până să vă povestesc acele clipe negre din viața mea, am să încep cu începutul:

Mă numesc Lidia Pop și am 24 de ani. Nu vreau să o lungesc mult așa că am să vă spun doar câteva lucruri despre mine și o să vă povestesc și care a fost visul meu meu încă din copilărie. Am fost pasionată de “lumea modei”, făceam hăinuțe păpușilor mele și le făceam părul. Pe parcurs, am dezvoltat o pasiune și pentru desen, așa că desenam cam tot ce prindeam. Îmi plăcea mult să o desenez pe mama. Cu trecerea anilor am ajuns să fiu pasionată de make-up, hairstyling și manichiură. Am făcut cursuri pentru a mă perfecționa, iar ulterior m-am pus pe treabă. Aveam o grămadă de cliente, îmi plăcea ce făceam și eram și foarte bună. Familia mea se mândrea cu mine, chiar dacă nu am fost un copil “exemplu”.
 
De fapt, părinții erau mândrii de toate cele 4 fete... Da, 4 fete, în 4 feluri. Iar eu, bineînțeles, încăpățânata familiei. Și parcă nu era de ajuns, mai aveam și o altfel de gravitație. Nu stiu cum se făcea, dar eram atrasă mai mult de “pământ”. Nu mă lăsa mama bine de mână că eram jos. La fel e și în ziua de azi, nu vă faceți griji!
Lăsând astea la o parte, am să spun câteva lucruri banale despre adolescența mea. Lucruri banale și nesemnificative în acel moment, dar care cu timpul aveau să îmi marcheze viața!
 
Aveam mulți “prieteni”, poate chiar exagerat de mulți, unde fiecare își punea amprenta în viața mea însă nu într-un mod tocmai plăcut... Eram destul de rebelă și de credulă, dar sociabilă și mereu în căutare de lucruri noi chiar dacă pe moment nu îmi dădeam seama că îmi neglijam familia destul de mult. Speram foarte mult în lucrurile pe care le vedeam și le auzeam. În general, oamenii văd ceea ce vor să vadă și aud doar ceea ce-și doresc să audă.

Era cam pe la sfârșitul lunii mai (2017), când tot vorbind cu câteva prietene, mi s-a pus pata să merg în străinătate! Mă gândeam să plec doar câteva luni ca să lucrez pentru a-mi strânge bani și pentru a deschide un mic salon acasă. Ca prin minune, vorbeam cu un prieten care mi-a spus că în zona lui (Paris) se afla un restaurant românesc care făcea angajări. Eram in culmea fericirii. Le-am spus părinților mei, ei nu au fost de acord să plec așa de capul meu, dar pana la urmă bineînțeles i-am convins și am făcut cum am vrut eu.
 
Ajunsese vremea să îmi părăsesc cuibușorul! Entuziasmată, “mi-am luat zborul!”
 
Ajunsă în Paris simțeam că totul în jurul meu a început să se schimbe! Atunci credeam că era spre binele meu, însă ulterior, am ajuns să văd și totodată să cred că lumea chiar se ascunde sub niște măști pe care nu mi le imaginasem vreodată. Eram naivă.
Aveam o prietenă, totodată și colegă de muncă. Mereu mă ajuta și îmi ridica moralul când aveam un dor în suflet. Prin tot ce făcea și spunea, mă amuza enorm. Ne bucuram împreună de zilele călduroase de mai și mergeam cu drag la restaurant, unde munceam cu drag împreună. Având doar 2 săptămâni de lucru și fiind începătoare mi-am făcut prieteni foarte repede. Asta pentru că râdeam mult, glumeam și eram mereu cu glumele la mine. Bine pentru unii, rău pentru alții! Vă spun și de ce: În fața barului era mereu un bărbat de culoare care din spusele șefului era gen  "bodyguard-ul barului". Ii se pusese pata, eu fiind mereu zâmbăreață și încerca să mă abordeze sau să îmi facă fel și fel de invitații. Îl refuzam respectuos și îmi vedeam de treabă mereu. Mereu insista. Nu era atractiv deloc și nici pe departe nu mă gândeam să îmi fac iubit. Eram acolo pentru muncă și apoi voiam să plec acasă.
 
Omul s-a simțit frustrat de atâtea NU-URI, așa că a început să mă amenințe. Probabil se gândea că o să îmi fie frică, dar nu mi-a fost. Eram o fată foarte tupeistă și am mers și i-am spus șefei mele ce s-a întâmplat. Mi-a zis să îmi văd de treabă și să nu vorbesc prea mult cu el deoarece era un tip destul de periculos. Parcă atunci am simțit puțină frică, dar m-am ținut tare, totuși. Bărbatul a fost atenționat de șefi să mă lase în pace, dar pentru el era egal cu 0. S-a enervat iar și a început din nou cu amenințările. Sincer, nu îmi era așa de frică atunci, probabil și pentru faptul că eram mai aeriană, dar am simțit că trebuie totuși să plec și mi-am sunat mama spunându-i că în 2 săptămâni vin acasă. Era foarte fericită.
 
A mai trecut o săptămâna cu chiu cu vai, însă ce mă aștepta era desprins parcă din filmele de groază. Șefii ne-au anunțat că trebuie să plece în România, dar o să ne lase în grija bucătăresei. Nimic ciudat pentru mine și prietena mea. Am lucrat și ne-am bucurat de mai multă libertate.
 

11 IUNIE 2017 (20:30) - O ȘANSĂ LA VIAȚĂ ȘI O ȘANSĂ LA MOARTE
 
Da, ați citit bine! Am pus acest titlu pentru că se potrivește cu scena de groază prin care nu am crezut niciodată că voi trece! Era o zi de duminică frumoasă. Fiind ziua mea liberă și neavând ce face, am decis să merg la restaurant să îmi ajut prietena. Am dat drumul la muzica noastră preferată (“XOXO-E târziu” și “Vanotek- Tell me who”), ne uitam la 4 prieteni ce jucau biliard și vorbeam la telefon cu o prietenă apropiată (Flori). Îmi permiteam să vorbesc la telefon pentru că bucătăreasa care ne supraveghea era afară și singurii clienți erau doar cei 4 prieteni care jucau biliard. Nimic neobișnuit....încă!
 
"Merg la baie să îmi refac machiajul!"mi-a șoptit prietena mea. "Mergi liniștită, șterg eu restul paharelor", am zis eu. Fredonam versurile unei melodii când dintr-o dată, 3 persoane cu cagule pe cap au intrat în restaurant și au început să arunce cu benzină (eu asta credeam atunci că era). Am început să țip panicată, neștiind ce să fac. Am vrut să ies afară, dar mi-am adus aminte că prietena mea era în baie. Am fugit repede la ea...
 
"Sunt trei oameni care dau foc la restaurant, încuie repede ușa!" am zis eu, cu o voce speriată. Ea intrând în panică, a început să plângă și să îmi zică că vom muri. M-am speriat și mai tare. Într-o fracțiune de secundă prietena mea a descuiat ușa și a luat-o la fugă, moment în care, focul și-a făcut apariția. Am fugit după ea și în acel moment am auzit o voce de bărbat: "Către geam, veniți către geam!" Am fugit în locul de unde se auzea vocea. Am ieșit prima pentru că eram mai slabă și am putut să ies mai repede. Au scos-o și pe ea, întinzând-o pe asfaltul călduț, pe cealaltă parte de drum. (Probabil că ați văzut clipul pe Youtube sau la știri). Mă uitam pe picioarele mele fără nici un gram de durere, priveam în jur... nu știam ce se întâmplă. Am alergat apoi spre ea, am încercat să o ridic, dar o voce m-a oprit: "Nu o mișca! Las-o așa până vine salvarea! NU O MIȘCA!"
 
"Ce se întâmplă? De ce sunt așa mulți oameni?", am întrebat eu. Nici un răspuns... Apoi am văzut un băiat care filma. "Ajută-mă, te rog!" am zis eu cu vocea din ce în ce mai stinsă. "Cum să te ajut?" m-a întrebat el panicat.
 
Nu mai rezistam! Dintr-o dată gălăgia a devenit silențioasă iar corpul îl simțeam greu! "Mor!" au fost ultimele mele cuvinte.
 
12 IUNIE 2017- 14 IULIE 2017. COMA INDUSĂ
 
Ce să vă spun? A fost perioada mea de comă. Am experimentat coşmaruri care păreau incredibil de reale şi detaliate. O lună de somn adânc și parcă 10 ani de coșmaruri neînchipuite! Mi-a luat câteva zile după ce m-am trezit ca să-mi dau seama că nu au fost reale. Pentru un timp nu am avut niciun fel de amintiri "reale" despre cum ajunsesem în spital, deşi mi se explicase. Anumite lucruri spuse de cei din jurul meu în timp ce eram în comă s-au incorporat de asemenea în coşmaruri, dar cu unele schimbări. Sincer, mi-a fost mai greu să trec de coşmaruri decât să îmi revin fizic. Dar, am uitat un detaliu important. Când in sfârșit am deschis ochii după un profund și lung “somn”, familia era lângă patul meu. Ore, zile și luni de lacrimi pentru familia mea. Ore, zile și luni de nopți nedormite, fire de păr albe, etc. Mama se abținea să nu plângă. Era greu și uneori îi mai curgea câte o lacrimă pe obraz. Știam că plânge! Îmi era greu să văd. "Te rog să nu plângi! Sunt bine acum!" îi spuneam eu mimând, deoarece nu puteam să vorbesc. "Nu plâng, Lidia! Soarele e prea puternic și mi-a intrat în ochi!", m-a mințit ea cu vocea tremurândă! 
 
Era așa de palidă și de agitată. Știam și de ce, dar mă prefăceam că nu știu. Medicii erau rezervați în legătură cu șansele mele de supraviețuire, iar ea se ruga zi și noapte ca Dumnezeu să îmi mai dea încă o șansă la viață. O auzeam de fiecare dată când mă prefăceam că dorm. Mi se tăia respirația când vedeam că merge și plânge într-un colț, ca eu să nu o văd.
 
Zile întregi de durere! O lună de zile nu am putut să vorbesc, două luni de zile nu am avut voie să beau și să mănânc. Toate îmi erau date doar prin perfuzii. Trei luni din patru, cât am stat în spital, jumate din dureri îmi erau ameliorate cu ajutorul unei anumite doze de morfină. Dar cealaltă jumătate o simțeam ca un cuțit ce îmi străpungea corpul încontinuu...
Vestea pe care am primit-o avea să aibă un impact puternic asupra mea. Sora mea a venit la mine și mi-a spus: "Vreau să îți spun ceva! Domnica (așa o chema pe prietena mea cu care lucram la restaurant) a murit azi dimineață!"
 
Nu îmi venea să cred. Nu voiam să plâng de față cu sora mea, așa că după ce a plecat am izbucnit în plâns. "De ce tu? Ai luptat 3 luni de zile pentru viața ta și acum aud că ai murit? Erai prea tânără, fată dragă!"
Eram de-a dreptul șocată. Veștile rele nu încetau să apară. Avea doar 20 de ani! Îmi era greu și imi este greu în continuare să vorbesc despre ea la trecut. Începeam să îi simt lipsa pe zi ce trecea. "Acest coșmar, o să îmi rămână întipărit in minte toată viața mea. Au trecut patru luni și sunt în viață! Medicii sunt uimiți de felul și de rapiditatea cu care mi-am revenit. Mi-au apreciat curajul cu care am luptat pentru viața mea! Dumnezeu mi-a acordat o nouă șansă la viață. Ba chiar pot să spun că m-am născut a doua oară! E bine, Lidia! Însă și acum viața mea e în pericol. Inima nu pompează sângele așa cum ar trebui... În corpul meu se formează cheaguri de sânge. Sângele se coagulează foarte încet ceea ce înseamnă risc de hemoragie. Offf!"
 
24 OCTOMBRIE 2017
 
Am ieșit din spital! Da, am ieșit din spital atunci, dar am fost transferată într-un centru de reabilitare. Ceva nou, cu multă lume de diferite origini. Îmi plăcea, dar îmi era și frică! Am început atunci să am activități de care nici nu am auzit.

La ora 8 dimineața am fost trezită pentru a merge la duș. Într-un pat roz și pe roți, am ajuns în micuța baie. Nu aveam putere în picioare. La 47 de kg și 4 luni nemișcată din pat, era ceva normal! Îmi tăiau pansamentele lipite de carne. Mă durea, dar nu ziceam nimic, nimănui. Apa călduță se izbea de corpul meu sensibil și plin de răni. Mă rugam să se termine odată.
Bandajată din nou, am fost ajutată să merg la exercitii. "Trebuie să mă pun pe picioare, trebuie să lupt și să mă fac bine!" îmi ziceam în gând.

Zilele treceau iar eu eram tot mai bine. Dar hopa! M-a sunat avocata să îmi spună că au fost prinși 4 băieți și negrul acela care cică era “bodyguardul” restaurantului. Se pare că el a fos acela care a pus totul la cale. Era considerat cel mai periculos om și făcea trafic de droguri. În fine... Simțeam o ură imensă pentru fiecare în parte. Voiam să dorm și să nu mă mai trezesc. Cu timpul, am inteles că nu pot să îmi fac singură dreptate!
 
Zilele treceau, dar durerile din suflet, nu! Lacrimi nu mai aveam!

Mintea mea era în derivă, dar analizând situația, cu timpul mi-am dat seama că acea fată aeriană a coborât cu picioarele pe pământ. Da, eu sunt fata aia!! Am văzut că viața nu e decât un drum cu un peisaj care mereu se schimbă: uneori plouă, alteori vedem curcubee și uneori mai apare și soarele. Sunt ipostazele prin care ne poartă viața. Putem aduce trecutul și în prezent, sau în cel mai rău caz, să construim și un viitor la fel. Eu aleg să las trecutul acolo unde îi este locul și să nu permit ca o poveste nefericită să se termine în același fel. Am început să fac curat în viața mea. Am eliminat lucrurile și persoanele care simteam că mă trag în jos sau care mă țineau în loc. În spațiile care au rămas libere înăuntrul meu au intrat exact acele lucruri și persoane de care aveam nevoie să merg mai departe.

În prezent, mă simt mult mai liberă și mai sigură pe mine. Am înțeles că dacă știu unde vreau să ajung, voi ști întotdeauna ce cale să urmez. Mai am mult drum de mers și am înțeles asta. Acum, viața mea nu mai e o călătorie spre moarte, ci mai degrabă una spre viață. Apreciez fiecare moment cu familia mea și prieteniile sincere. Apreciez viața și apreciez oamenii care îmi vor binele. Dar nu ajungeam aici fără ajutorul familiei care mă iubește și îmi oferă sprijin necondiționat, fără ajutorul Alexandrei Furnea, supraviețuitoarea din clubul Colectiv, care și ea , la rândul ei, are o poveste aproape identică cu a mea și cu toate astea, și-a făcut timp să mă încurajeze, fără ajutorul prietenei mele, Flori, care îmi este alături și fără ajutorul Ralucăi Jensen, confidenta mea, care mi-a văzut toate desenele mele, care mă încurajează zi de zi și care mi-a dat curaj să lupt pentru mine și să mă ridic atunci când simt că nu mai pot.
 
Viața e atât de scurtă și uneori uităm că ceea ce contează cu adevărat nu costă bani. 
 
Aveți grijă de voi!
 
 
#povesteamea /ralucajensen@mail.com
RSS 2.0