#povesteamea

 
 
Bună! Sunt eu, o fată simplă, cu ochi albaștri. Crescută la țară de doi bătrâni frumoși și înțelepți. Nici eu nu am cunoscut iubirea de părinți. Nici măcar puțină atenție. Se iubeau atât de mult pe ei și au uitat de mine. Tata nu a fost interesat să mă vadă de când m-am născut, nu eram ce voia el, nu eram băiat. Mama era tânără, în căutare de... familie, o altă familie. Mmh!
 
Nu aveam cele mai frumoase haine și nici cele mai faine jucării. Nu mâncam mâncăruri alese, mâncam ce primeam. Orice. Mămăliga era pe atunci la putere. Încă o mai iubesc.
 
Aveam iubirea bunicilor mei, dar nu pe a părinților. Asta a durut, doare și azi deși sunt femeie în toată firea.
Întâmplările însă m-au făcut să ajung la mama, stabilită în străinătate, cu ditamai familia (nu era la prima încercare) Barba-su era bețiv și agresiv, deci am căutat să fug de acolo cum am ajuns.
 
Mi-am cunoscut soțul cu care am un copil sănătos și minunat. Nu ne descurcam singuri cu banii, chirie, copil, facturi și mâncare... deci am decis să acceptăm răul lor și să uităm de al nostru, măcar pentru viitorul copilului nostru așa că ne-am întors împreună la "ai mei". Nu pot să spun că aveam o relație rea cu mama, eram ca două prietene, nimic mai mult, aparte vorba "mama" nu mă lega nimic de ea. Nici o amintire, nici un sentiment. Uneori simțeam că o urăsc pentru asta.
Mama, o femeie egoistă, se aștepta la prea multe de la toată lumea, inclusiv de la mine. Uitase trecutul. În ochii ei, ea nu greșise cu nimic, eu dusesem o viață frumoasă și liniștită. Aveam aer curat și bunici care mă iubeau. Ea nu a avut asta și ținea să îmi reamintească aproape zilnic.
 
Îmi amintesc ce scriai tu, Raluca. Îmi amintesc pentru că m-a atins și ești o persoană draga mie, pe care o iubesc și o respect deși nu te cunosc personal. Cred că mulți simt asta când te citesc. Țin minte că scriai într-un text că trebuie să fugim de persoanele toxice din viața noastră. Oh, draga mea...eu vreau să fug, dar nu am nici curaj, nici bani. Dacă plec, o să fiu jegoasa aia care si-a lăsat mama la greu. Jegoasa aia care e mereu nemulțumită, mereu tristă și în depresie. O să fiu doar o jigodie în fața lor. Aș vrea să nu îmi pese, dar nu știu cum să fac. Am ajuns să îmi urăsc frații, să îi urăsc pentru că ei o au pe mama și eu nu am avut-o, am ajuns să urăsc toate mamele care își lasă copiii la bunici și pleacă, am ajuns să urăsc toți părinții care își lasă copiii și merg departe. Am inima plină de ură, ce mă fac? Vreau să plec, să fiu doar eu, soțul și al meu copil. Vreau să simt și eu fericirea aia pe care o merităm. Vreau să nu mai depind de nimeni și să nu îmi mai fie frică, ce fac?
 
Soțul meu nu este perfect, nu cred ca există ființă perfectă pe lumea asta, dar este persoana lângă care vreau să cresc, lângă care vreau să îmi cresc copilul și lângă care vreau să îmbătrânesc. Mi-am promis o grămadă de lucruri. Mi-am jurat ca dacă o să am copii și soț să nu îi las câte zile voi avea (asta dacă soțul nu este un bețiv și agresiv, normal) Mi-am promis că o să trag și cu dinții să am familia de care nu am avut parte. Să trag și cu dinții ca al meu copil să nu simtă ce am simțit eu.
 
Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a binecuvântat viața cu 4 persoane speciale: Bunicii (care ma susțin în continuare necondiționat), soțul ( care mă iubește așa cum sunt și care mă încurajează spre un viitor frumos și plin de dragoste) și copilul, sufletul meu. Într-o zi vreau să mă întorc acasă, vreau să îmi unesc FAMILIA, să fim doar noi 5. Să mă întorc la bunicii mei împreună cu familia mea. Aici nu este locul meu, asta nu este casa mea și femeie asta care continuă să îmi spună că este mama mea, este o străină. Există o vorbă: "Părinte nu e cin'te face, e cin'te crește". Eh, bine... mie îmi este dor de părinții mei.

 
 
/Fata cu ochii albaștri
 
 
..........
 
 
Vrei să scrii povestea ta? Trimite un mail cu #povesteamea la ralucajensen@mail.com!
 
 
0 kommentarer