De ce sunt atât de nesigură pe inteligența mea în timp ce alții sunt siguri că sunt genii?

 
 
 
 
 
Să vă explic despre McArthur Wheeler
 
În 1995, acest McArthur avea 44 de ani și cum s-a trezit el așa într-o dimineață... s-a gândit să jefuiască o bancă din Pittsburgh. Văzând că merge totul bine și ușor... McArthur s-a gândit să mai jefuiască una. Deci a jefuit două bănci într-o zi, da? Buuun! Hai să vă explic de ce râd cu lacrimi:
 
Acest McArthur s-a dus acasă cu banii și a fost șocat de faptul că l-a găsit poliția. Bineînțeles, totul a fost înregistrat cu camerele de luat vederi. Dar cum de l-au găsit așa repede dacă el nu își arăta fața? Bine... să vă explic: McArthur a fost șocat că acești polițiști i-au văzut fața pentru că el se dăduse cu suc de lămâie pe față și credea că este INVIZIBIL.
 
 
 
 
 
Ahaaa... hahahahahaaaaa AAAAHAHAHA! Nu pot să NU mă gândesc la fraza aia cu lămâile: "Când viața îți dă lămâi, fă limonadă!" și să o schimb puțin: Când viața îți dă lămăi, fă limonadă, dă-te cu ea pe față și fă-te invizibil!"
 
AAAAHAHAHAHAHAHAHAHAHAHA...
 
Când erai copil probabil că ai folosit suc de lămâie pe post de cerneală invizibilă, nu? Eu da! Scrii pe o bucată de hârtie și textul devine vizibil doar când ții hârtia în fața unui bec fierbinte, când oxidarea sucului de lămâie face culoarea vizibilă.
 
Eh, McArthur a mers pe principul ăsta și a concluzionat că este invizibil dacă se dă cu suc de lămâie pe față și că scapă de camerele de supraveghere. Da, știu! Nu sunt o persoană foarte inteligentă și mă consider o femeie destul de "needucată". Nu am citit în viața mea vreo frântură din teoria ștințifică sau logică, dar cred că deducția logică NU funcționează precum credea McArthur ăsta. CRED. Nu în întregime, în orice caz.
 
Această întâmplare MINUNATĂ, a făcut ca doi cercetători (David Dunning și Justin Kruger de la departamentul psihologic de la Univeristatea Cornell) să se gândească la cât de proști pot fi oamenii și să încerce să înțeleagă de ce unii nu își dau seama de cât de idioți sunt.
 
Rezultatul studiului a devenit așa-numitul efect Dunning-Kruger, care poate fi formulat aproximativ în felul următor:
 
Persoanele incompetente își supraestimează abilitățile mai mult decât oamenii competenți și oamenii competenți tind să-și subestimeze abilitățile.
Aceasta poate să fie o problemă atunci când oameni competenți și ăia incompetenți se îndreaptă în aceeași direcție deși ar trebui să meargă în direcții diferite. Cel puțin uneori.
 
Hai să vă explic: Îi cunoașteți și voi și îi cunosc și eu. De multe ori îi întâlniți la magazin, uneori la serviciu sau chiar pe Facebookul meu, prin comentarii. De FOARTE multe ori îi votați și uneori îi priviți cu gura plină, la tv. Sunt ușor de deosebit pentru că sunt mereu foarte siguri pe ei, deși nu ar trebui. Sunt oamenii ăia încrezători și siguri despre un subiect care îi depășește și despre care habar n-au, dar vor să pară experți. Ăia care "știu ei sigur".
 
Sunt ăia care ȘTIU cum să rezolve problema imigrației, ȘTIU de ce ar trebui sau nu ar trebui să dăm bani cerșetorilor, ȘTIU de ce avem dreptul să spunem "curvo" femeilor și "ciori" țiganilor, ȘTIU cum se dezvoltă situația politică de securitate a Rusiei și ȘTIU că în România nu există sărăci. Mai știu și că șeful lor NU este un politician corupt pe care îl ling în anus. Nu, nene... Ei știu cine ce fură și cine, cât valorează. De exemplu, știu că Gensăn este doar o javră. Ei știu pentru că ei au locuit cu mama până la 35 de ani și s-au masturbat la povești cu zâne când îi punea tata la somn, bineînțeles, lângă el în pat... ei Ș T I U că asta nu contează și că mami și tati îl iubesc.
 
Ați înțeles? Ei știu! Voi nu știți! Ei știu tot! Voi nu știți nimic! Alo! Alooo?
 
În 1933, Bertrand Russell scria așa: "The fundamental cause of the trouble is that in the modern world the stupid are cocksure while the intelligent are full of doubt." Adică: Cauza fundamentală a problemei din lumea modernă este că idioții sunt siguri pe ei și deștepții sunt plini de insecuritate.
 
 
 
 
Deci data viitoare când vezi un prost sigur pe el la mine pe Facebook sau "șeruind" vreo postare de-a mea, vreau să te gândești la McArthur Wheeler. Și data viitoare când ești la neamuri acasă și unchiul idiot dar sigur pe el vorbește și conversația ajunge la subiecte pe care nimeni nu le stăpânește, dar unde unchiul insistă să pretindă că ȘTIE despre ce PLL vorbește, ridică-te în picioare și zbiară: "DUNNING-KRUGER! Gensăn mi-a zis să strig Dunning-Kruger!" și pleacă! Fugi cât încă ești tânăr și mai ai o șansă de a te salva...
 
Acum, că am ajuns la final... vreau să știți că sunt foarte dispusă să recunosc că nu sunt sigură că ceea ce am scris mai sus este adevărat. Sau că ceea ce am scris vreodată este adevărat. Poate că mi-a scăpat ceva, poate că am înțeles ceva greșit sau poate că am înțeles totul greșit... habar n-am! Sau poate am dreptate? Nu știu. Sau știu? Cred...Poate.
 
1 kommentar

Sâni roz, verzi și sâni albaștri

 
 
 
 
 
Am scris cuvântul "sâni" la rubrică pentru că am vrut să fiu sigură că citesc și bărbații acest articol pentru că da, toți bărbații au o mamă, unii au o soră, alții o prietenă, o soție... o fiică. Și majoritatea bărbaților au o obesesie: "Țâââțeee!"
 
Sâni mari, mici, siliconați, nesiliconați... nu mai contează! Important este să știți că sânii sunt extraordinar de frumoși, indiferent de formă și/sau mărime. Sunt frumoși pentru că ei înseamnă femininitate, ne hrănesc copiii, dar cu ei putem conduce și mințile bărbaților. Pentru că da, dacă sânii femeii nu ar fi o armă excelentă împotriva bărbatului macho, nu am vedea sâni peste tot. Și deși și bărbații pot avea sâni mari sau cancer la sân... eu astăzi vreau să vă învăț pe voi, femeilor... cum să învățați să vă cunoașteți sânii!
 
Ceea ce trebuie să știți este faptul că 3 din zece femei fac cancer la sân. Acesta fiind pe primul loc în România din cauza lipsei de informare și prevenție. Din păcate, 80% din cazurile de cancer mamar din România, sunt depistate în stadii avansate. Apoi urmează cancerul de col uterin sau cancerul ovarian. De ce? Pentru că "lasă...sigur nu-i nimic!"
 
Fetelor... hai să vă explic:
 
În primul rând trebuie să începeți prin a vă cunoaște corpul! De câte ori vă uitați în oglindă? Eu mi-am pus o oglindă în baie și una în dormitor pentru ca măcar o dată pe zi să nu uit să mă holbez la cearcănele mele, la ce frumos mi-ar sta dacă aș avea curaj să îmi oprez nasul, la burtă, la vergeturi, la picioare... la SÂNI. Nu caut să găsesc ceva... nuuu! Pentru că de fiecare dată când îți bagi în cap să găsești ceva, parcă și coșul ăla de pe cur pare a fi cancer. Nu faceți asta! În schimb... învățați să vă cunoașteți corpul. Cum arată din partea dreaptă... aham... și din stânga? Din față? Din spate? Așa înveți să vezi dacă apare ceva vreodată... pentru că știi clar că nu a fost acolo până atunci. Și știi că sânul drept e mai mare ca ăla stâng. Și știi că nu aveai chestia aia sub sfârc până săptămână trecută, de exemplu.
 
 
Cum să îți controlezi sânii și cum să fii atentă la schimbări:
 
 

 
Uită-te în oglindă!
Ridică mâinile deasupra capului și fii atentă la schimbări!
Sânii au aceași formă ca până acum?
Pielea este întinsă și culoarea sânilor este la fel ca până acum?
Sfârcurile arată normal? Sunt cum erau și ieri?
Când ridici mâinile, se mișcă și ele sau râmân în loc?
 
 
 
 
Pune-ți mâna pe sâni!
Pune-ți mâna stângă după cap!
Pune mâna dreaptă pe sânul stâng și apoi subraț. Simți ceva?
Acum faci exact la fel cu mâna stângă și sânul drept.
Ține degetele drepte... apasă ușor! Faci așa de jur împreujurul sânului... de 3-5 ori.
Începi de la sfârc și apoi câte un cm înafară...
Continui până ai terminat de controlat tot sânul.
Temini controlul când ajungi la subraț.
 
 
 
 
 
Stai culcată și pune-ți mâna pe sân!
Pune-ți mâna dreaptă dub cap și simte sânul stâng. Treci cu mâna până la subraț.
Cum se simt sânii?
Simți vreo umflutură? E tare?
Fermitatea și mărimea sunt la fel ca până acum?
 
 
 
 
De multe ori, când nu am timp... obișnuiesc să îmi verific sânii sub duș. Mie, personal... mi se pare mai ușor, dar fiecare corp și fiecare femeie este diferită!
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Foarte multe femei cred că dacă nu au avut cancer mamar în familie, ele nu au motiv să se sperie. Bine, eu nu vreau să vă speriați, dar vreau să știți că nu contează dacă cineva din familie a avut, sau nu a avut cancer la sân. Peste 70% din femeile care primesc acest diagnostic, nu au avut cancer în familie. Sau nu au știut...
 
Așa că vă rog eu frumos, "lasă, sigur nu-i nimic!" nu mai funcționează. Dacă ajutăm femeile să înțeleagă cât de important este să îți cunoști corpul și să mergi la un control mamar în caz că ceva nu e în regulă (sau e, dar vrei să dormi liniștită) o să ne putem salva mama, sora, bunica, prietena, soția, fiica.
 
Dacă afli despre cancerul tău la sân din timp, ai peste 90% șanse de a te salva. Totul depinde de tine! Când l-ai descoperit și în ce stadiu este? Stadiul 0 și 1 se poate vindeca ușor. Nu aștepta să te doară... doar cancerul avansat doare! De multe ori, cancerul la sân nici măcar nu se simte... Poate că ți se strânge sfârcul, poate că se mărește puțin un sân, poate că îți curge un lichid transparent.... poate că, nimic.
 
Foarte multe femei au scris că le este greu să își controleze sânii singure, dar vă promit că după o perioadă o să vă obișnuiți și o să devină o rutină!
 
 
sursa: cancerfonden.se
 
---
 
Te-ai salvat de cancer mamar? Ai cancer la sân sau cunoști pe cineva care a avut/are? Îmi poți trimite povestea ta la ralucajensen@mail.com și eu o să o public cu mare plăcere. Nu uita să îmi scrii dacă vrei să rămâi anonimă! #povesteamea este povestea voastră și orice poveste ajută!
 
Dacă dai share și mă ajuți să ajut, duminică ai șansa de a câștiga o bandă roz. Banda roz este făcută pentru #cancerfonden și toți banii sunt donați. Banda roz se poartă în piept toată luna octombrie, dar eu o port și prin noiembrie... și prin martie, în loc de mărțișor.
 
 
Baftă, fetelor!
 
 
 
 
 
 
 
 
 
0 kommentarer

#povesteamea

 
 
Bună! Sunt eu, o fată simplă, cu ochi albaștri. Crescută la țară de doi bătrâni frumoși și înțelepți. Nici eu nu am cunoscut iubirea de părinți. Nici măcar puțină atenție. Se iubeau atât de mult pe ei și au uitat de mine. Tata nu a fost interesat să mă vadă de când m-am născut, nu eram ce voia el, nu eram băiat. Mama era tânără, în căutare de... familie, o altă familie. Mmh!
 
Nu aveam cele mai frumoase haine și nici cele mai faine jucării. Nu mâncam mâncăruri alese, mâncam ce primeam. Orice. Mămăliga era pe atunci la putere. Încă o mai iubesc.
 
Aveam iubirea bunicilor mei, dar nu pe a părinților. Asta a durut, doare și azi deși sunt femeie în toată firea.
Întâmplările însă m-au făcut să ajung la mama, stabilită în străinătate, cu ditamai familia (nu era la prima încercare) Barba-su era bețiv și agresiv, deci am căutat să fug de acolo cum am ajuns.
 
Mi-am cunoscut soțul cu care am un copil sănătos și minunat. Nu ne descurcam singuri cu banii, chirie, copil, facturi și mâncare... deci am decis să acceptăm răul lor și să uităm de al nostru, măcar pentru viitorul copilului nostru așa că ne-am întors împreună la "ai mei". Nu pot să spun că aveam o relație rea cu mama, eram ca două prietene, nimic mai mult, aparte vorba "mama" nu mă lega nimic de ea. Nici o amintire, nici un sentiment. Uneori simțeam că o urăsc pentru asta.
Mama, o femeie egoistă, se aștepta la prea multe de la toată lumea, inclusiv de la mine. Uitase trecutul. În ochii ei, ea nu greșise cu nimic, eu dusesem o viață frumoasă și liniștită. Aveam aer curat și bunici care mă iubeau. Ea nu a avut asta și ținea să îmi reamintească aproape zilnic.
 
Îmi amintesc ce scriai tu, Raluca. Îmi amintesc pentru că m-a atins și ești o persoană draga mie, pe care o iubesc și o respect deși nu te cunosc personal. Cred că mulți simt asta când te citesc. Țin minte că scriai într-un text că trebuie să fugim de persoanele toxice din viața noastră. Oh, draga mea...eu vreau să fug, dar nu am nici curaj, nici bani. Dacă plec, o să fiu jegoasa aia care si-a lăsat mama la greu. Jegoasa aia care e mereu nemulțumită, mereu tristă și în depresie. O să fiu doar o jigodie în fața lor. Aș vrea să nu îmi pese, dar nu știu cum să fac. Am ajuns să îmi urăsc frații, să îi urăsc pentru că ei o au pe mama și eu nu am avut-o, am ajuns să urăsc toate mamele care își lasă copiii la bunici și pleacă, am ajuns să urăsc toți părinții care își lasă copiii și merg departe. Am inima plină de ură, ce mă fac? Vreau să plec, să fiu doar eu, soțul și al meu copil. Vreau să simt și eu fericirea aia pe care o merităm. Vreau să nu mai depind de nimeni și să nu îmi mai fie frică, ce fac?
 
Soțul meu nu este perfect, nu cred ca există ființă perfectă pe lumea asta, dar este persoana lângă care vreau să cresc, lângă care vreau să îmi cresc copilul și lângă care vreau să îmbătrânesc. Mi-am promis o grămadă de lucruri. Mi-am jurat ca dacă o să am copii și soț să nu îi las câte zile voi avea (asta dacă soțul nu este un bețiv și agresiv, normal) Mi-am promis că o să trag și cu dinții să am familia de care nu am avut parte. Să trag și cu dinții ca al meu copil să nu simtă ce am simțit eu.
 
Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a binecuvântat viața cu 4 persoane speciale: Bunicii (care ma susțin în continuare necondiționat), soțul ( care mă iubește așa cum sunt și care mă încurajează spre un viitor frumos și plin de dragoste) și copilul, sufletul meu. Într-o zi vreau să mă întorc acasă, vreau să îmi unesc FAMILIA, să fim doar noi 5. Să mă întorc la bunicii mei împreună cu familia mea. Aici nu este locul meu, asta nu este casa mea și femeie asta care continuă să îmi spună că este mama mea, este o străină. Există o vorbă: "Părinte nu e cin'te face, e cin'te crește". Eh, bine... mie îmi este dor de părinții mei.

 
 
/Fata cu ochii albaștri
 
 
..........
 
 
Vrei să scrii povestea ta? Trimite un mail cu #povesteamea la ralucajensen@mail.com!
 
 
0 kommentarer