De ce sunt atât de nesigură pe inteligența mea?

 
 
 
McArthur Wheeler. Cine este el? Păi să vă explic:
 
În 1995, acest McArthur avea 44 de ani și cum s-a trezit el așa... s-a gândit să jefuiască o bancă din Pittsburgh. Văzând că merge totul bine și ușor... McArthur s-a gândit să mai jefuiască una. Deci a jefuit două bănci într-o zi, da? Buuun! Hai să vă explic de ce râd cu lacrimi:
 
Acest McArthur s-a dus acasă cu banii și a fost șocat de faptul că l-a găsit poliția. Bineînțeles, totul a fost înregistrat cu camerele de luat vederi. Dar cum de l-au găsit așa repede dacă el nu își arăta fața? Bine... să vă explic: McArthur a fost șocat că acești polițiști i-au văzut fața pentru că el se dăduse cu suc de lămâie pe față și credea că este INVIZIBIL.
 
 
 
 
Ahaaa... hahahahahaaaaa AAAAHAHAHA! Nu pot să NU mă gândesc la fraza aia cu lămâile: "Când viața îți dă lămâi, fă limonadă!" și să o schimb puțin: Când viața îți dă lămăi, fă limonadă, dă-te cu ea pe față și fă-te invizibil!"
 
AAAAHAHAHAHAHAHAHAHAHAHA...
 
Când erai copil probabil că ai folosit suc de lămâie pe post de cerneală invizibilă, nu? Eu da! Scrii pe o bucată de hârtie și textul devine vizibil doar când ții hârtia în fața unui bec fierbinte, când oxidarea sucului de lămâie face culoarea vizibilă.
 
Eh, McArthur a mers pe principul ăsta și a concluzionat că este invizibil dacă se dă cu suc de lămâie pe față și că scapă de camerele de supraveghere. Da, știu! Nu sunt o persoană foarte inteligentă și mă consider o femeie destul de "needucată". Nu am citit în viața mea vreo frântură din teoria ștințifică sau logică, dar cred că deducția logică NU funcționează precum credea McArthur ăsta. CRED. Nu în întregime, în orice caz.
 
Această întâmplare MINUNATĂ, a făcut ca doi cercetători (David Dunning și Justin Kruger de la departamentul psihologic de la Univeristatea Cornell) să se gândească la cât de proști pot fi oamenii și să încerce să înțeleagă de ce unii nu își dau seama de cât de idioți sunt.
 
Rezultatul studiului a devenit așa-numitul efect Dunning-Kruger, care poate fi formulat aproximativ în felul următor:
 
Persoanele incompetente își supraestimează abilitățile mai mult decât oamenii competenți și oamenii competenți tind să-și subestimeze abilitățile.
Aceasta poate să fie o problemă atunci când oameni competenți și ăia incompetenți se îndreaptă în aceeași direcție deși ar trebui să meargă în direcții diferite. Cel puțin uneori.
 
Hai să vă explic: Îi cunoașteți și voi și îi cunosc și eu. De multe ori îi întâlniți la magazin, uneori la serviciu sau chiar pe Facebookul meu, prin comentarii. De FOARTE multe ori îi votați. Sunt ușor de deosebit pentru că sunt mereu foarte siguri pe ei, deși nu ar trebui. Sunt oamenii ăia încrezători și siguri despre un subiect care îi depășește și despre care habar n-au, dar vor să pară experți. Ăia care "știu ei sigur".
 
Sunt ăia care ȘTIU cum să rezolve problema imigrației, ȘTIU de ce ar trebui sau nu ar trebui să dăm bani cerșetorilor, ȘTIU de ce avem dreptul să spunem "curvo" femeilor și "ciori" țiganilor, ȘTIU cum se dezvoltă situația politică de securitate a Rusiei și ȘTIU că în România nu există sărăci.
 
Ați înțeles? Ei ȘTIU! Voi nu știți! Ei știu tot! Voi nu știți nimic!
 
În 1933, Bertrand Russell scria așa: "The fundamental cause of the trouble is that in the modern world the stupid are cocksure while the intelligent are full of doubt." Adică: Cauza fundamentală a problemei din lumea modernă este că idioții sunt siguri pe ei și deștepții sunt plini de insecuritate.
 
 
 
Deci data viitoare când vezi un prost sigur pe el la mine pe Facebook, vreau să te gândești la McArthur Wheeler. Și data viitoare când ești la familie acasă și unchiul idiot dar sigur pe el vorbește și conversația ajunge la subiecte pe care nimeni nu le stăpânește, dar unde unchiul insistă să pretindă că ȘTIE despre ce PLL vorbește, ridică-te în picioare și zbiară: "DUNNING-KRUGER! Gensăn mi-a zis să strig Dunning-Kruger!" și pleacă.
 
Acum, că am ajuns la final... vreau să știți că sunt foarte dispusă să recunosc că nu sunt sigură că ceea ce am scris mai sus este adevărat. Sau că ceea ce am scris vreodată este adevărat. Poate că mi-a scăpat ceva, poate că am înțeles ceva greșit sau poate că am înțeles totul greșit... habar n-am! Sau poate am dreptate? Nu știu. Sau știu? Cred...Poate.
 
0 kommentarer

#povesteamea

 
 
Bună! Sunt eu, o fată simplă, cu ochi albaștri. Crescută la țară de doi bătrâni frumoși și înțelepți. Nici eu nu am cunoscut iubirea de părinți. Nici măcar puțină atenție. Se iubeau atât de mult pe ei și au uitat de mine. Tata nu a fost interesat să mă vadă de când m-am născut, nu eram ce voia el, nu eram băiat. Mama era tânără, în căutare de... familie, o altă familie. Mmh!
 
Nu aveam cele mai frumoase haine și nici cele mai faine jucării. Nu mâncam mâncăruri alese, mâncam ce primeam. Orice. Mămăliga era pe atunci la putere. Încă o mai iubesc.
 
Aveam iubirea bunicilor mei, dar nu pe a părinților. Asta a durut, doare și azi deși sunt femeie în toată firea.
Întâmplările însă m-au făcut să ajung la mama, stabilită în străinătate, cu ditamai familia (nu era la prima încercare) Barba-su era bețiv și agresiv, deci am căutat să fug de acolo cum am ajuns.
 
Mi-am cunoscut soțul cu care am un copil sănătos și minunat. Nu ne descurcam singuri cu banii, chirie, copil, facturi și mâncare... deci am decis să acceptăm răul lor și să uităm de al nostru, măcar pentru viitorul copilului nostru așa că ne-am întors împreună la "ai mei". Nu pot să spun că aveam o relație rea cu mama, eram ca două prietene, nimic mai mult, aparte vorba "mama" nu mă lega nimic de ea. Nici o amintire, nici un sentiment. Uneori simțeam că o urăsc pentru asta.
Mama, o femeie egoistă, se aștepta la prea multe de la toată lumea, inclusiv de la mine. Uitase trecutul. În ochii ei, ea nu greșise cu nimic, eu dusesem o viață frumoasă și liniștită. Aveam aer curat și bunici care mă iubeau. Ea nu a avut asta și ținea să îmi reamintească aproape zilnic.
 
Îmi amintesc ce scriai tu, Raluca. Îmi amintesc pentru că m-a atins și ești o persoană draga mie, pe care o iubesc și o respect deși nu te cunosc personal. Cred că mulți simt asta când te citesc. Țin minte că scriai într-un text că trebuie să fugim de persoanele toxice din viața noastră. Oh, draga mea...eu vreau să fug, dar nu am nici curaj, nici bani. Dacă plec, o să fiu jegoasa aia care si-a lăsat mama la greu. Jegoasa aia care e mereu nemulțumită, mereu tristă și în depresie. O să fiu doar o jigodie în fața lor. Aș vrea să nu îmi pese, dar nu știu cum să fac. Am ajuns să îmi urăsc frații, să îi urăsc pentru că ei o au pe mama și eu nu am avut-o, am ajuns să urăsc toate mamele care își lasă copiii la bunici și pleacă, am ajuns să urăsc toți părinții care își lasă copiii și merg departe. Am inima plină de ură, ce mă fac? Vreau să plec, să fiu doar eu, soțul și al meu copil. Vreau să simt și eu fericirea aia pe care o merităm. Vreau să nu mai depind de nimeni și să nu îmi mai fie frică, ce fac?
 
Soțul meu nu este perfect, nu cred ca există ființă perfectă pe lumea asta, dar este persoana lângă care vreau să cresc, lângă care vreau să îmi cresc copilul și lângă care vreau să îmbătrânesc. Mi-am promis o grămadă de lucruri. Mi-am jurat ca dacă o să am copii și soț să nu îi las câte zile voi avea (asta dacă soțul nu este un bețiv și agresiv, normal) Mi-am promis că o să trag și cu dinții să am familia de care nu am avut parte. Să trag și cu dinții ca al meu copil să nu simtă ce am simțit eu.
 
Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a binecuvântat viața cu 4 persoane speciale: Bunicii (care ma susțin în continuare necondiționat), soțul ( care mă iubește așa cum sunt și care mă încurajează spre un viitor frumos și plin de dragoste) și copilul, sufletul meu. Într-o zi vreau să mă întorc acasă, vreau să îmi unesc FAMILIA, să fim doar noi 5. Să mă întorc la bunicii mei împreună cu familia mea. Aici nu este locul meu, asta nu este casa mea și femeie asta care continuă să îmi spună că este mama mea, este o străină. Există o vorbă: "Părinte nu e cin'te face, e cin'te crește". Eh, bine... mie îmi este dor de părinții mei.

 
 
/Fata cu ochii albaștri
 
 
..........
 
 
Vrei să scrii povestea ta? Trimite un mail cu #povesteamea la ralucajensen@mail.com!
 
 
0 kommentarer

Am pierdut pariul

 
 
 
 
 
Lucrez într-o companie mare, mare de tot. Suntem în jur de 300 de angajați. Văd oameni care pleacă, alții care vin.
 
Pe 19 februarie 2008 am început contractul, deci mai am puțin și împlinesc 10 ani în acest loc. Au fost zile faine, și zile rele. E și normal... am ajuns să fim o familie. Ne întâlnim atât de des că simțim că asta e "casa" noastră. De la 16.00 la 04.00, de la 18.00 la 05.00. 3 zile la muncă, 2 acasă. Prima o dormi, pentru că lucrezi de noapte și ești obosit. A doua zi liberă trece atât de repede că te trezești iar la muncă. Și iar îți juri că o să termini munca de noapte anul ăsta pentru că te-ai săturat să trăiești în bula ta de aer și vrei o viață normală, un job normal... ore normale... un stil de viață care să te facă să dormi noaptea și să fii treaz ziua, ca oamenii. Și iar minți.
 
Pe Arvid l-am cunoscut în 2008. A început la câteva luni după mine. Era un tip foarte inteligent și extraordinar de amuzant. Râdea de accentul meu din sudul Suediei și eu râdeam de el, cu el. În ultii 2-3 ani venea mai rar pe la serviciu. Devenise tătic (cu o colegă de-a noastră) și îi plăcea să fie prezent acolo și nu cu noi... am înțeles asta perfect. Știu ce înseamnă să ai copil și să pleci la muncă noapte de noapte. Să lași copilul să doarmă la bunica sau la grădiniță de noapte. Sau cu soția. Să îți lași partenerul să doarmă singur.
Apoi, când vii acasă să te dezbraci foarte, foarte încet... să nu cumva să trezești pe cineva. Să te speli și să te bagi ușor, ușor în pat... să încerci să nu miști patul. Uneori se mai trezesc și te întreabă cum a fost la muncă, alteori dorm. Și tu stai treaz, privești în tavan sau stai pe Facebook. E greu să adormi imediat cum vii acasă de la muncă. Sau când răsare soarele.
 
Ieri am aflat că Arvid a murit. Am plâns și plâng. Mi-e greu să merg la serviciu pentru că știu că au pus o poză cu el, lângă o lumânare și o carte în care să scriem câte ceva.
 
Chiar dacă nu ne întâlneam în timpul liber... eram mult împreună la serviciu. Iarna, vara... primăvara, toamna. Eu am 31 de ani, Arvid avea 35. Aveam 21 când am început. Arvid avea 25. Îl cunoșteam pe acest om de aproape un deceniu. Un deceniu în care oamenii din viața mea au venit... și au plecat. Și au venit alții.
 
Ultima dată când l-am văzut era ora 04.15, acum vreo câteva zile. Mi-a arătat video cu fetița lor și mi-a zis că abia așteaptă să aibă o familie mai mare. Era bucuros. M-a îmbrățișat și mi-a dat un HighFive. Mi-a zis că e timpul să fac și eu mai mulți copii. Că asta contează. Că trebuie să plec de aici, că sunt prea inteligentă pentru a sta într-un cazino, că fetița mea are nevoie de mine... că Iustin are nevoie de mine. Și că trebuie să îi fac și Liannei niște frați și surori. Că viața e scurtă și că ne-am pierdut ani de zile cu munca asta de noapte care ne dă cearcăne și ne obosește fizic... dar mai ales psihic. Că e timpul să scriu cartea aia și să fac ce îmi place. I-am promis că o să mai fac copii și că o să scriu și cartea aia... după ce îmi dau demisia.
 
Acum ceva timp am făcut un pariu: Ăla care pleca primul din companie, câștiga 100 de koroane (10 euro)
Arvid a câștigat pariul...
 
Vă rog frumos să nu comentați nimic urât la acest articol. Este un articol pentru mine și pentru Arvid. Pentru colegi și pentru prieteni. Chiar dacă ei nu citesc. Nu am pierdut niciodată un prieten/coleg atât de apropiat și nu prea știu ce simt. Am fost șocată, încă sunt. Am fost tristă, încă sunt. Îmi pare atât de rău...
 
#RIP
 
 
 
 
 
6 kommentarer