#povesteamea

 
 
 
Mă numesc, să zicem... Maria. Am 46 de ani și acum șapte ani chiar nu visam să ajung la vârsta asta.
 
 
În septembrie 2009, la duș, am descoperit o chestie mică la sânul drept. Mică, abia o simțeam, cam cât un bob de orez... Nici o durere, nimic. Până în februarie 2010 deja ajunsese cât buricul degetului, nici o durere, dar recunosc că mă obseda. Duceam mâna acolo de n ori pe zi, fără a mă gândi să merg la medic. Cred că frica de a afla adevărul mă oprea din a contacta un medic... nu știu.
 
 
În februarie 2010 am decis în sfârșit să merg la doctor.  Ca să nu o lungesc prea mult, după o eco la sâni, mamografie  și încă o eco 4D, mi s-a spus în secunda doi: Doamna  X, aveți cancer!
 
Băi frate, speram să fie un lipom, orice altceva, dar nu cancer. Eu, cancer??? Nuuu, mie nu mi se poate întâmpla, am zis. Da, ăsta este primul gând care îți vine în minte. Dar știți ce? Din păcate oricui, dar chiar oricui ii se poate întâmpla. Oricui și oricând! 
 
 
Am realizat că viața mea e, brusc,  în cădere liberă, că s-au dus pe pulă planurile și visele mele. Chiar și cele pe termen scurt, Că nu îmi mai permit să programez nimic peste să zic...o lună, pentru că nu știu dacă o mai duc până atunci. Că viața mi s-a întors cu curu-n sus într-o clipă. Ce mai... am belit-o!
 
 
A început un tăvălug nebun de controale, trei operații, sânul mi-a rămas, nu pentru ca aveam un stadiu bun, nu... Am avut stadiul 2 B și un ganglion cu metastaze. Mi-au lăsat sânul pentru ca am avut tumora spre axila, e singurul caz când se poate păstra.
 
Ajunsa la mine în oraș de la Cluj, unde fusesem operată, am făcut infectie pe operație după doar trei zile. Să nu mor de septicemie, nu de cancer, am fost deschisa din nou la ora 18. Doar cu o anestezie locala - deh, anestezistul venea dimineață și nu cred că puteam sta până atunci.
 
Au urmat cinci ședințe de chimioterapie, ucigătoare dealtfel,  cu tot tacâmul: păr căzut, dinți care se mișcau, unghiile la fel, greață cumplită câte 3 zile și 3 nopți după fiecare, gust de metal, dureri de toate cele, oboseală cruntă...
 
La a patra am ajuns cu salvarea la spital, mă deshidratasem complet de atâta vomat. Un ringer administrat mult prea repede intravenos de o asistenta novice,  și era sa mă duc pe lumea cealaltă. Apoi am făcut radioterapie,  25 de ședințe suportate ok în spital, dar... la trei zile după ce am ajuns acasă, sânul carbonizat, negru ca smoala de ars ce era mi s-a despicat de torace și da, era carne vie sub sân. Oncologul a zis că se mai întâmplă și așa, na...
 
Singură mă pansama la mine acasă. Unde să mergi așa spre spital cu risc de infecții? Plus că, după citostatice, imunitatea mea era 0, dacă nu cumva cu minus...
 
S-a refacut și pielea arsă și ruptă,  greu, dar a trecut și asta. A urmat o serie de citostatice, apoi mi s-a spus că trebuie sa mi se oprească menstruația, cancerul din dotare fiind hormonal. Aveam de ales: o alta operație, să scot ovarele,  sau un implant cu hormoni (o injectie în burtă la fiecare 28 de zile timp de 2 ani) WTF? Nu eram in stare sa fac o altå operație, deci am optat pentru Zoladex-implantul hormonal, care a facut și ăsta vraiște în organism așa că ajunsesem la 115 kg.
 
La o luna după  încetarea tratamentului, am făcut o metroragie de zile mari. Curgea sânge din mine ca la robinet. Salvare, curetaj, biopsie, așteptat rezultat 30 de zile cu gândul ca s-a mutat cancerul jos...
Ce sa mai zic? Stresul era în floare!
 
S-a dovedit a fi endometrită, un efect secundar al tratamentului hormonal. Într-un an și două luni, am făcut 5, da, cinci metroragii cu 5 curetaje, cu 5 biopsii, cu 5 luni de trai cu sabia deasupra capului. A urmat apoi, inevitabil, o alta operație,  histerectomie totală care se impunea de urgență, până să fac un alt cancer de endometru, ovarian sau uterin. Asta se întâmplă în iulie 2014 deja...
 
Eh, timpul a trecut, am 46 de ani acum și am cancer din 2010. Nu pot spune ca sunt vindecată, cu boala asta nu se știe niciodată. Prin spitalele patriei am văzut "di tăti ": recidive după 2 luni,  dar și după 25 de ani. Nu mai am cu cine vorbi la telefon, din femeile cu care am stat  prin spitale... s-au dus toate,  Dumnezeu sa le odihnească!
 
Un lucru e cert, trăiesc! Arăt goală de parcă am fost pe front, dar TRĂIESC! Am fost pensionată medical în 2011, mă dor oasele cumplit- efect secundar pe termen lung de la citostatice -, am slăbit binișor, asta ca să nu mor de obezitate morbidă și nu de cancer... dar TRĂIESC.
 
Am luptat cum am putut cu cancerul. Am un copil mare acum, are 21 de ani. Nu aș fi vrut sa rămână fără mamă la 14 ani, cât avea când s-a declanșat coșmarul. Un lucru e cert, cancerul nu l-am făcut doar eu, l-au făcut și cei dragi mie. Boala mea a fost și a lor! Nu ai cum să o duci singur, niciodată.
 
Ca sa închei: există viață după cancer, așa cum există viață sexuală după histerectomie! Mergeți la un control, măcar o dată pe an, vă rog! Nici nu știți, dar de asta depinde viața voastră! Și încă ceva: #fuckcancer!
 
..........
 
 
Vrei să scrii povestea ta? Trimite un mail cu #povesteamea la ralucajensen@mail.com!
0 kommentarer