Povestea unui copil violat

 
 
 
#povesteamea
 
 
Povestea mea a început după revoluție, prin primavara anului 1990. Eram în clasa a 4a. Țin minte că trebuia să fac un proiect de grup la școală, împreună cu alți colegi. Pentru proiectul nostru aveam nevoie de câteva baterii chinezești, din alea groase *777*.

L-am întrebat pe tata dacă are baterii sau dacă îmi poate cumpăra unele. Mi-a făcut rost de la un prieten de-al lui care stătea la vreo 2 colțuri de noi și i-a zis lu' tata că "știe că are prin cămară, că pot merge la el să le caute că sigur le găsește."

M-am îmbrăcat pentru că țin minte că era încă friguț după revoluția din iarna aia, deși venise primăvara, și am mers la prietenul tatălui meu. Aveam 10 ani, dar mă credeam major. Putea să mă trimită oriunde... doar eram "bărbat"!

Când am ajuns la prietenul tatălui meu, era deja băgat prin cămară și le căuta. Doar că atunci când am intrat pe hol, mi-a zis că și-a adus aminte că defapt nu le mai are. Că le-a băgat în radioul portabil și acel radio l-a împrumutat unui prieten care voia să asculte România Liberă. Că ăla nu avea radio, nici televizor. Culmea, avea telefon! Așa că l-a sunat și cum și ăla stătea prin apropiere, am mers la el să iau bateriile din radio.

Țin minte și acum unde locuiește. Într-o curte unde stătea și poate încă mai stă, actrița Stela Popescu, pe care tata o admira foarte mult. Undeva pe lângă Institutul Cantacuzino, București. Mă gândesc de fiecare dată când trec pe acolo. Și nu numai!

Aici a început calvarul:

Am ajuns în fața casei și m-a întrebat cum mă cheamă. Apoi, mi-a zis să intru în casă, să caute radioul, să nu aștept afară. Stătea într-o cameră sărăcăcioasă și avea o față de om bun. Am intrat în casă și am auzit cum a închis ușa cu cheia. A venit la mine, mi-a dat câteva caramele, le-am luat și atunci a început:

Mi-a pus mâna la gură, mi-a zis să nu zbier că mă omoară, m-a strâns extraordinar de tare de mâini, atât de tare că mă durea și... a început să mă atingă. Peste tot.
M-a dezbrăcat și m-a aruncat în pat. Când mi-a dat drumul la gură și m-a împins pe cearșaful jegos, l-am implorat să mă lase în pace, să mă lase să plec.

Parcă mai rău l-am provocat. Atunci mi-a tras de pantaloni, cu chiloței cu tot, în jos. M-a penetrat cât a putut de tare și în timp ce abuza de mine, în timp ce mă viola, m-a ținut cu o mână la gură și mi-a șoptit "șșș, taci".

Când a ieșit din mine și și-a dat mână la o parte de pe gura mea, mi-a zis că "totul o să fie bine". Eu nu cred că am scos un sunet, eram șocat. Eram atât de șocat că atunci când mi-a mai dat o caramea, după ce m-a violat, eu am luat carameaua aia și am mâncat-o.
Mi-a ridicat pantalonii și apoi mi-a dat bateriile. Pe lângă ele mi-a mai dat și punga toată de caramele. Plus 2 lei să îmi iau și altceva. Nici în ziua de azi, la 37 de ani, nu știu cum am ieșit din casa aia. Știu doar că am fugit până acasă. Habar n-am ce am văzut pe stradă, dacă am văzut pe cineva.

Am fugit în camera mea și nu am plâns. De ce nu am plâns? Nu știu. Știu doar că nu am mâncat altceva în ziua aia. Știu și că nu am dormit. Știu că am stat toată noaptea treaz și mă durea. Mă durea și mâncam caramele. Caramelele de la pedofilul care m-a violat și care mi-a distrus copilăria.

Treceau zilele și eu eram tot așa, blocat. Mă trezeam noaptea plângând și nu mai puteam nici să mă joc cu copiii în fața blocului de rușine că cineva, cumva... o să afle. Îmi era rușine de mine, nu de pedofil. Îmi era frică mie, când trebuia să îi fie frică lui.

La orice atingere de-a prietenilor sau de-a părinților, tresăream. Plângeam doar în somn și îmi era frică să mai merg undeva, singur.

După ceva timp s-a format un blocaj în creierul meu, ceva ce mă făcea să nu simt nimic despre ce s-a întâmplat. Să fiu atât de rece, ca și cum nu mi se întâmplase mie. Părinții mei nu au aflat niciodată. Probabil că o să afle acum. Nu am avut curajul să le spun prin ce am trecut. Nici acum nu cred că am. Este mai ușor să scrii decât să vorbești.

După câțiva ani, prin 1999 sau 2000, răsfoind ziarul Libertatea, văd poza pedofilului. Scria că a fost prins în timp ce molesta un copil de 8 ani. Că a fost arestat și că dacă cineva are mai multe informații, să contacteze poliția.

Din păcate, nu am putut face asta. Nu am putut să fiu bărbat și să merg să spun prin ce am trecut eu cu acel pedofil împuțit. Când i-am văzut poza, m-am blocat din nou. E ca și cum m-aș fi întors în timp. Mi-au revenit toate amintirile  și mi-a fost frică să îl confrunt vreodată față în față. Am fost împăcat cu gândul că a fost prins și încercam să nu mă găndesc la faptul că ce mi-a făcut mie, putea să facă și altora. Nu îți dai seama de asta atunci când ești violat. Crezi că doar ție și se întâmplă. Societatea nu te învață să vorbești despre asta. Dacă ești prada unui viol, ești considerat prost sau slab. Este vina ta! Când o să înceapă România să vorbească prin școli despre viol, violatori, pedofili și alți monștri care distrug viața unui copil, a unui om? Când o să încetăm să ne fie nouă rușine și frică în loc să le fie lor frică și rușine?

Eu am trăit cu sechele toată viața! Mi-a afectat prieteniile, iubirile și încrederea în oameni. Din cauza asta vreau să îți mulțumesc ție, Raluca! Faptul că vorbești atât de deschis despre probleme, m-ai făcut să înțeleg că nu rezolv nimic atunci când țin răutatea asta în mine. Am reușit să înțeleg că vorbind despre asta, pot salva un copil, un om. Eu nu am avut curaj să spun prin ce am trecut, dar poate că cineva care te citește și ajunge la acest articol, o să aibă curaj să vorbească din timp... nu o să aștepte 37 de ani! Mulțumesc! Acum o să iau legătura cu un psiholog și doresc ca acest articol să nu fie anonim. Pentru mine.

Numele meu este Aurel George Simion.

Curaj, copiii! Băgați pedofilii în pușcărie și nu îi lăsați să fie liberi, să trăiască printre noi! Fiți puternici! Atunci când cineva vă face rău, nu este vina voastră... Oamenii răi, sunt răi indiferent de situație. Copiii trebuie să fie copii!
 
 
 
 
..........
 
 
Vrei să scrii povestea ta? Trimite un mail cu #povesteamea la ralucajensen@mail.com
1 kommentar
Madalina

Wow, stii, trecem zilnic pe langa oameni si ne permitem sa le punem etichete, sa ne dam noi cu presupusul, dar e posibil ca acei oameni pe care noi ii denigram si ii tratam ca fiind ciudati sa ascunda o adevarata drama. Esti un om curajos, Aurel pentru ca ai reusit sa te deschizi,iar el un las o scarba care nu merita atentia, nici macar sa traiasca in inchisoare. Succes pe mai departe. Raluca,pe tine pot doar sa te laud, esti un om care ne-a invatat sa ne schimbam perspectiva, sa privim spre noi, spre binele nostru si sa le dam un sut in fund tuturor celor care ne jignesc si care ne fac sa devenim neingrezatori, tuturor celor care ne fac sa suferim. Continua sa transmiti povestile oamenilor neascultati! 😢❤