Povestea unei mame puternice

 
 
#povesteamea
 
Numele meu este neimportant și povestea mea a început acum câțiva ani.
Locuiesc în Danemarca din 2006. În 2008 m-am căsătorit cu un român/danez cu care am făcut o fetiță. A fost o relație frumoasă. Ne-am mutat împreună relativ repede și am călătorit o grămadă. Îl iubeam.
 
L-am iubit până când mama a început să îmi numere tot ce era negativ la el, tot ce eu nu vedeam. În ochii ei, bărbatul meu era urât, prost, pămpălău, egoist, nesimțit, murdar, jegos, împuțit, idiot, spălăcit, puturos ș.a.m.d.
 
A început, fără să îmi dau seama, să mă influențeze, așa că... au apărut certurile. De multe ori, așa cum ai făcut și tu, am încercat să rup contactul cu mama. E greu, e foarte greu!
 
Când am rămas gravidă, știam că nu o să se bucure, dar am insistat să o sunăm. Mi-a zis: "Ha, bineînțeles că ești borțoasă. O să rămâi singură cu plodul, cum am rămas eu!"
 
A avut dreptate, am rămas singură. Dar nu din cauza mea, sau din cauza lui. Cred că certurile ne-au făcut pe amândoi să ne îndepărtăm. 90% din certurile noastre erau din cauza mamei mele. Ori pentru că îmi spunea ceva despre el și încercam să îi explic că nu are dreptate și apoi eram nervoasă toată ziua, ori pentru că îmi zicea el ceva de mama și eu încercam să îi iau apărarea ei. Așa că rămâneam la mijloc. Între ei doi. Încercând să o fac pe mama să îl placă și încercând să îl fac pe el să nu o mai urască.
 
Ne-am despărțit când fetița noastră împlinise 2 ani. Mama râdea la telefon: "Ha, ce ți-am spus? Te descurci... așa cum m-am descurcat și eu! La mine să nu apelezi pentru că nu te pot ajuta! Nu plec din România să cresc copiii altuia!" Așa cum s-a descurcat și ea? Despre ce vorbea? Ea a locuit toată viața cu părinții ei. Nu a avut de plătit chirie, curent, telefon, tv...Plus că bunicii mergeau cu mine în parc, nu ea. Am lăsat-o să vorbească. Cred că singurătatea și ghinonul pe care l-a avut cu bărbații pe care i-a iubit, a făcut-o să fie extraordinar de rea. Și mitomană. 
 
 
Am continuat să am o relație de prietenie cu fostul meu soț și am decis să am custodia totală, să nu trebuiască să îl sun pentru orice semnătură. Mergea totul foarte bine, deși eram despărțiți. Mama venise din România să mă ajute cu fetița în timp ce eu lucram. Apoi a decis să rămână și ea aici, după ce a cunoscut un român, stabilit în Danemarca.
 
Totul era perfect. Pănă în primăvara anului 2011.
 
Fetița noastră avea 3 ani când a venit de la tatăl ei și mi-a zis că nu mai vrea la el. Începuse să îmi zică asta de fiecare dată când mergem să îi las fetița sau venea el să o ia. Credeam că e doar o fază. Credeam că e geloasă pe noua lui soție. Credeam că nu e nimic.
 
Stătea în hol când a început să îmi zică că "Tati pune mâna acolo jos și mă doare."
Nu pot să explic ce am simțit. Cred că timpul s-a oprit câteva minute și am stat blocată, lângă ea. Speram că am auzit greșit. Nu vorbea perfect la 3 ani, mă gândeam că sigur a spus altceva.
 
Am simțit cum îmi îngheață picioarele și îmi amorțesc degetele de la mâini. Nu puteam vorbi. Așa că a continuat ea: "Nu vreau, nu mai vreau să merg la tata!"
 
M-am așezat lângă ea și... am încercat să fiu matură, să fiu mamă. Am început să îi vorbesc, să încerc să aflu dacă ceea ce spune este ce cred eu că este sau doar am auzit greșit.
"De ce nu mai vrei la tata, mamă? Unde pune mâna? Te doare? Și i-ai spus că te doare?"
 
Acum nu mai plângea. Se juca cu o broscuță de lemn, de lângă oglinda de pe hol și râdea. "Nu, nu... nu i-am spus! Spune-i tu! Tu!"
 
După ce am stat bine să îmi revin, mi-am luat telefonul, am pus-o pe fetița noastră să repete ce îmi spusese mie și am filmat tot. Am scris numărul lui de telefon și i-am trimis video alături de "Explică-mi!" Mă gândeam că poate să fie orice. Poate îi băgase o pastilă în fund când făcuse febră. Poate că a lovit-o când a spălat-o, poate când a șters-o cu prosopul?
 
Explicația a venit târziu. Mă așteptam să reacționeze, dar nu mă așteptam să reacționeze așa. M-a sunat după vreo 2 ore și mi-a zis foarte calm la telefon: "Draga mea, dacă fetița noastră spune așa ceva, înseamnă că are probleme psihice și nu vreau să mai vină pe la mine."
 
ATÂT? Nici măcar o explicație? Sau să se panicheze? Să vrea să ne întâlnim cu fetița să vedem de ce spune așa? Nimic?
 
Cred că reacția lui m-a speriat cel mai mult. Am stat 4 zile nemâncată și nedormită. Mă plimbam din cameră în cameră. Mă gândeam. Mă gândeam că orice fac, o să fie ca dracu. Dacă merg la poliție sau doctor și nu s-a întâmplat nimic cu fetița, nu o să mai vorbească cu mine NICIODATĂ și relația noastră nu o să mai fie sănătoasă pentru fetiță. Dacă merg la poliție sau la doctor și chiar s-a întâmplat ceva, o să îl omor. Oricum o dau, nu e bine.
 
 
După câteva zile am decis să merg la grădinița fetii. Educatorii aud fel și fel de povești așa că m-am gândit că cel mai bine este să cer un sfat educatoarei. Mi-a zis că ea ar merge la doctor.
Așa am și făcut. Am ales să merg la doctorul de familie, la doctorul la care am mers toți 3 și ne cunoaște. I-am arătat video cu fetița și am văzut cum a albit la față. Mi-a zis: "Îmi pare rău! Trebuie să sun la Protecția Copilului și să îl reclam pe fostul soț! Nu o să îi fac control fetiței pentru că este prea mică și nu vreau să o traumatizăm. Vreau să decidă Protecția Copilului ce este de făcut."
 
M-am bucurat! Așa nu venea reclamația de la mine, ci de la doctor. În caz că nu era nimic, nu putea să se supere. Eu doar am cerut un sfat.
 
Atunci a început ura. Când l-a sunat Protecția Copilului, a sunat imediat la grădiniță să vadă dacă fetița noastră spusese ceva și acolo sau doar acasă. Cred că atunci am început să am dubii și mai mari. De ce? Pentru că el nu sunase în viața lui la grădinița fetiței. De ce atunci?
 
Am ajuns la interviuri. Eu, el...eu cu fetița. Am decis că până nu aflăm adevărul și fetița nu mai plânge când aude de el, să nu se mai întâlnească. Plus că el singur a spus că fetița nu are ce căuta la el în casă. Poate că a fost doar o reacție de moment deși nu și-a cerut niciodată scuze.
 
Protecția Copilului a decis să îl reclame la poliție. Poliția ne-a chemat la 3 interviuri. La un interviu a fost el, la unul eu cu video-ul de pe telefon și la altul am fost eu cu fetița. După 30 de minute au vrut ca fetița să vorbească fără ca eu să fiu prezentă în cameră. Am înțeles ideea, mama fiind o persoană care o poate influența doar că... fetița noastră avea 3 ani atunci. S-a speriat când o tanti a venit să o ia de mână și a închis ușa. A rezistat MAXIM 10 secunde în camera aia, după care a fugit să mă caute.
 
După 2 săptămâni am primit decizia prin poștă. Poliția daneză a decis să închidă cazul din cauză că nu aveau dovezile necesare. Da. Un copil care plânge că nu vrea la tata și un video în care fetița explică că o doare "jos" și pune mâna să arate unde, nu sunt dovezi. Dovezi sunt urmele de pe corp (este ciudat faptul că niciodată nu au cerut să i se facă un control, să vadă dacă sunt dovezi sau nu) sau martorii. Deci dacă un părinte își atinge copilul în casă... degeaba! Prin atingere nu lași urme și nici nu ai martori la tine în casă.
 
A doua zi am primit un sms de la el în care mi-a scris că vrea jumătate din custodie și din moment ce Polița a închis cazul, vrea să o întâlnească pe M, fetița noastră. I-am zis că poate să o întâlnească doar că eu vreau să fiu prezentă. Cel puțin la început. Nu îl mai văzuse pe tatăl ei de 4 luni și ultima dată îi era frică de el. Voiam să văd cum reacționează și ea, și el. I-am zis că se poate întâlni cu fetița aici, la noi acasă. Sau, dacă se simte mai comfortabil afară... ne putem întâlni în parc. Mi-a scris că nu vrea să mă vadă și că dacă nu sunt de acord să vadă fata, ne vedem la Tribunal.
 
De unde înțelesese el că eu nu sunt de acord? Era normal să vreau să fiu și eu prezentă la început pentru că era normal să îmi fie frică. Cred că nici până în ziua de azi nu am înțeles ura lui de atunci. Nu a înțeles că dacă voiam să îl acuz de ceva mergeam direct la Poliție? Nu a înțeles că atunci când i-am trimis video, i-am cerut o explicație, nu am fugit la Protecția Copilului pentru că știu că un copil poate să spună orice? Nu a înțeles că eu voiam doar să îmi apăr copilul?
 
Astăzi suntem "prieteni". Am ales să îi dau jumătate din custodie când fetița a început să vrea din nou la el. Am început cu ajutorul social, din moment ce el nu voia să mă vadă pe mine. Așa că lăsam fetița într-un loc păzit de 3 femei, venite de la Protecția Copilului, unde se întâlneau amândoi și colorau. Ea și tatăl ei.
 
Cred că faptul că venea de fiecare dată cu un cadou, a făcut-o să vrea iar la el. Sau poate că nu s-a întâmplat nimic. Nu știu.
 
Uneori mă gândesc că mama mea (bunica ei) a fost cea care a învățat-o să zică toate chestiile alea pentru că așa a făcut și cu mine când eram mică. A mers la verișoara ei să spună că soțul ei încercase să mă violeze. Aveam 4 ani atunci. Totul pentru că voia bani și nu îl suporta pe om.
 
Încă mai stau cu frică câteodată când fetița mea este în vacanță la tatăl ei, care locuiește la 2 ore de noi... dar sunt împăcată. Cel puțin știu că am făcut tot ce puteam face și am ascultat de fetița mea. Cel puțin știu că acum, fiind mai mare... îmi povestește orice și el nu ar avea curajul să îi facă ceva. Cel puțin știu că sunt o mamă bună, o mamă puternică.
 
 
..........
 
 
Vrei să scrii povestea ta? Trimite un mail cu #povesteamea la ralucajensen@mail.com
0 kommentarer