Povestea părinților nevăzători și a familiei tradiționale

 

 
 
#povesteamea
 
 
Numele meu este C şi am 24 de ani. M-am născut în Bucureşti, într-o familie destul de modestă. Am o soră mai mare (27) şi un frate mai mic (13), mezinul fiind sufletul familiei.

Povestea mea nu este neapărat o poveste senzaţională, sunt conştientă că în ţara in care trăim sunt mii de oameni cu mii de poveşti: unele mai triste ca altele. Știu că oamenii au poveri, că suferă, că o iau de la început...

Poate că în perioada asta am obosit şi scriu această poveste pentru a îmi face puţină ordine în gânduri, pentru a ma descărca sau pentru că simt nevoia să vorbesc cu cineva, să povestesc cuiva.
 

Imboldul care mi-a dat curajul de a scrie a fost o persoană minunată pe care nu o cunosc personal dar pe care o admir din suflet penru că are curaj, este autentică şi spune ceea ce gândeşte. Această persoană minunată este Raluca Jensen, al cărei blog am ajuns să îl citesc accidental, dar care mi-a dat forţa de a exprima în cuvinte lucruri pe care mereu le-am simţit şi gândit, astfel că îţi mulţumesc, Raluca!
 

Cum spuneam, m-am născut în Bucureşti, într-o zi friguroasă de Ianuarie în urmă cu 24 de ani, fiind a doua născută într-o familie modestă şi cu multe griji. Părinţii mei sunt ambii nevăzători (tatăl s-a născut cu glaucom congenital iar mama şi-a pierdut complet vederea în jurul vârstei de 18 ani) Sora mea mai mare este singura care din nefericire a moştenit boala tatălui nostru, eu şi fratele meu fiind văzători deoarece am moştenit genele mamei.

Până în jurul vârstei de 5-6 ani am foarte multe amintiri cu bunica din partea mamei, o femeie simplă, fără şcoală, dar pe care o iubeam ca pe ochii din cap. Îmi amintesc poveştile frumoase pe care mi le spunea, cum încerca să mă îndemne să îmi doresc să merg la şcoală pentru a ajunge cineva, așa spunea draga de ea.
 
Locuiam într-un apartament modest. Când am început şcoala, nu puţine au fost zilele în care mergeam fără pachet deoarece ai mei nu aveau bani nici măcar de o pâine. În zilele mai bune aveam sandwich-uri cu margarină, ceea ce era ok pentru că doar nu ştia nimeni ce am între cele două felii de pâine.
 
De tata nu ştiam mare lucru, doar că era la Timişoara şi că nu prea era curios de noi, ai mei fiind despărţiti în acea perioadă. Mama era cu noi, oarecum absentă, dar era mama şi eu ştiam că trebuie să o ajut, să fiu un sprijin pentru ea pentru că nu vedea iar bunica era din ce în ce mai bolnavă.
 
Eram un copil foarte timid şi introvert (trăsături care m-au însoţit de-a lungul vieţii oricât am încercat să le maschez). Îmi plăcea şcoala, era locul unde eram printre cei mai buni şi fugeam de grijile şi lipsurile de acasă. Fiind mai mereu fără bani am ajuns in situaţia de a avea datorii foarte mari la întreţinere. Când aveam 9 ani am ajuns în situaţia de a ne schimba apartamentul cu 3 camere pentru unul cu două (în acelaşi bloc) ca să acoperim cheltuielile şi să nu ajungem în stradă. A fost ok, eu oricum dormeam mereu cu bunica, deşi îmi era dor de vechea casă nu cred să mă fi afectat chiar atât de tare schimbarea. Eram în acelaşi bloc, rămâneam aproape de cele două prietene ale mele, era ok.
 
Marea schimbare a apărut când mama s-a împăcat cu tata, care a revenit în viaţa noastră. Aveam 10 ani când am aflat că o să am un frățior. S s-a născut la 7 luni prin cezariană deoarece mama şi-a băgat nişte supozitoare despre care nu ştia că străpung placenta şi declanşează travaliu. Fratele meu s-a născut în Timişoara, unde a vrut tata să ne mutăm (mai exact un sătuc de pe lânga TM). Mama a intrat în depresie postnatală așa că a început o perioadă de dute-vino pe la spitale cu mama depresivă şi tatăl seminecunoscut care era mai mereu beat.
 
La un moment dat ne-am întors cu toţii in Bucureşti pentru că bunica era prea bolnavă.
Când mamaie s-a stins, cred că a murit puţin din mine... Era femeia care mă crescuse şi știam că mă iubește deși nu îmi spunea asta foarte des.
 
Mama are încă doi fraţi (o soră mai mare şi un frate mai mic), așa că după moartea bunicii s-a pus problema amărâtului de apartament. Meme (mătuşa mea) a renunţat la orice drepturi astfel că s- a vândut apartamentul şi s-a împărţit la 2. Unchiul şi-a cumpărat o garsonieră în Bucureşti iar mama a decis să ne mutăm din nou la sat, lângă Timişoara. Aveam 11 ani când s-au întâmplat toate astea şi eram tristă că nu mai e bunica, singurul meu sprijin. Nu voiam să plec din nou din Bucureşti, era locul pe care îl ştiam şi îl consideram acasă, dar nu era decizia mea. Eu trebuia să ascult de ai mei, doar ei ştiau mai bine ce e de făcut, nu?

Ne-am mutat la sat într-o casă dărăpănată pe care urma să o refacem după ce veneau banii din vânzarea apartamentului din Bucureşti. Dormeam toţi patru într-o cameră, aveam musafiri mai mereu (şoricei), soba nu mergea prea bine și de fratele meu mai mic trebuia să mă ocup eu.
O perioadă, până am terminat generala, am stat la mătuşa mea, în TM. Dormeam cu verişoarele mele mai mari în pat și în weekend-uri veneam acasă. În perioada aia  au început iar scandalurile: mama era mereu bătută de tata, eu săream să o apăr și mai îmi luam și eu câte un picior în burtă sau un pumn în ochi.
 
Când am intrat la liceu, tata a decis că e cazul să vin la sat şi să fac naveta.  Aveam 14 ani când l-am cunoscut pe D. Era un puşti cu trei ani mai mare ca mine, de etnie rromă. Mi se părea cel mai frumos băiat din lume şi eram uimită că se uita la mine, răţuşca cea urâtă (tata mereu zicea că sora mea e cea frumoasă iar eu sunt aia cu şcoala. Atunci nu vedeam asta ca pe un compliment).

Unii ar spune că mi-a plăcut pula de mică, eu nu cred că am făcut altceva decât să încerc să fug cumva de situaţia de căcat de acasă. M-am culcat cu D după vreo 2 ani de relaţie ascunsă (tata nu era de acord cu ţiganul, motiv pentru care am devenit eu sursa preferată a bătăilor şi jignirilor: eram curvă, proastă, fără viitor).
 
 

La 17 ani am rămas gravidă. Acum eram pe bune o curvă proastă. Pentru că îmi era foarte frică de tata, am ţinut secretă sarcina până pe la 4 luni când nu se mai putea face nimic pentru a ascunde burtica.
Nu i-am spus mamei, nu voiam să fie părtaşă la prostia mea şi să o încaseze pentru mine. Când au aflat, am plecat la D acasă. Ai mei nu voiau să mai şie de mine pentru că “le dovedisem că sunt o curvă proastă și nu merit să fac parte din familie”.

Eram decisă să le arăt că o să mă descurc, nu aveam de gând să renunţ la şcoală şi voiam să fiu o mamă bună, prezentă, să nu fiu şi eu o victimă a societății.
La 7 luni s-a oprit sarcina din dezvoltare şi am avut avort spontan. Băieţelul pe care trebuia să îl aduc pe lume a murit înăuntrul meu iar eu era cât pe ce să mor în acea vară. Trauma prin care am trecut atunci m-a făcut să mă închid în mine şi mai mult. Părinţii iubitului meu spuneau că am făcut-o intenţionat. Dovedeam încă o dată că sunt un mare eşec.
 

Cu toate astea, am rămas cu D, am acceptat să fiu considerată de maică-sa o româncă urâtă, care era interesată doar de şcoală. Am terminat în cele din urmă liceul, am luat bacul (în prima generaţie cu camere) cu note mari şi m-am înscris la Facultatea de Psihologie şi Sociologie (ramura de Asistenţă Socială) unde am intrat pe primele locuri bugetate. Tata a ținut atunci să îmi comunice prin cunoștințe că "am ales o facultate de proşti".
 
Pentru a nu sta degeaba pe banii iubitului meu, am ales să mă angajez part-time la sfârşitul anului I. Relaţia mea cu D nu mai era ce fusese. Era mereu gelos, credea că îl înşel și aveam program. Nu l-am înşelat nici cu gândul, eram loială şi dacă nu ar fi început teroarea psihică poate că nu aş fi plecat. Ajunsesem să îmi fie frică de iubitul meu care deşi nu mă bătea (cele două palme pe care le-am primit în decursul a 8 ani de relaţie erau nimic faţă de strânsul de gât, palmele şi picioarele lui taică-miu), mă teroriza atât de tare încât îmi era frică să îi spun că ies cu colegele de la facultate la un suc, după cursuri.
 

Cu toate astea a venit anul III, am dat licenţa, am luat-o şi deoarece e greu să intri în sistem m-am angajat la un magazin mare de Electro-IT ca şi consultant vânzări. Iubitul meu (devenit soţ între timp) nu era deloc mulţumit. Nu aveam doar colege, aveam și colegi... masculi (la care nu m-aş fi uitat o secundă, nu pentru ca nu erau ok ci pentru că nu aş fi înşelat niciodată).
 
Frica şi teroarea fiind tot mai mari, am decis să fug, dar nu oricum fiindcă eram studentă la master: Împreună cu o prietenă şi colegă am decis să plecăm în State cu programul Work and Travel. Aici a fost momentul în care mama a intervenit şi m-a sprijinit pentru prima dată în viaţă. Ea se despărţise de tata (căruia i-a construit casă pentru care nu avem acte nici până azi) stătea la Meme în TM şi a cunoscuse un italian cu aceleaşi deficienţe ca si ea. Sunt împreună de atunci.
Datorită acestui om minunat, am avut banii pentru a plăti taxele şi a pleca în State.
 
Nivelul de teroare psihică pe care am ajunsesem să îl trăiesc era inimaginabil. Nu vedeam o altă soluţie.
Am plecat în Maine, unde am lucrat trei luni la un resort. Au fost cele mai frumoase luni din viaţa mea. Am vizitat New York-ul la sfârşitul perioadei şi a fost prima dată în viaţa mea când am simţit că sunt liberă. Din păcate, a trebuit să revin în ţară. Nici dacă încercam să rămân în State nu aş fi putut deoarece eram căsătorită legal, în România. La întoarcere m-am reangajat la magazinul de Electro-IT, unde am promovat ca şi administrator. Pare un final aproape fericit, nu ?
 

Cu siguranţă e cu mult peste ceea ce am trăit. Doar că revenind în ţară, m-am împrietenit cu R, care a rămas colegul şi cel mai bun prieten al meu până în ziua de azi. Un om minunat cu care chiar am cunoscut prietenia sinceră fără interese de nici un fel, o prietenie care nu credeam că poate exista între o femeie şi un bărbat. Ulterior l-am cunoscut pe P.  Nu am crezut vreodată că iubirea poate fi atât de minunată. Omul acesta m-a făcut să iubesc cum nu ştiu dacă o voi mai face vreodată. Totul părea minunat, dar a durat mai puţin decât speram. Chipul lui încă mă urmăreşte în somn...
 

Acum sunt eu şi jobul meu. Atât. Apropiaţii îmi spun că sunt în depresie și uneori le dau dreptate. Cred efectiv că e ceva defect cu mine. Am depăşit atâtea situaţii, am văzut şi trăit atâtea, oare singurătatea să mă doboare?
Poate am obosit puţin, poate îmi caut un drum…
 
Un lucru ştiu sigur: Toată viaţa mi-am dorit să fiu un om mai bun. Nu vreau să mă abat de la acest drum.
Până una alta, rămân cu cărţile mele (cei mai apropiaţi prieteni reci) şi o ţigară (am zis că mă las, dar poate mai târziu). Poate că o să îmi revin și poate, poate o să fiu și eu fericită. Pe viitor.

C
 
 
..........
 
 
Vrei să scrii povestea ta? Trimite un mail cu #povesteamea la ralucajensen@mail.com
6 kommentarer
Anonym

Cat de frumos😍😍o poveste impresionanta și adevărată

Anonym

Nice story

Anonym

Esti minunata si sunt sigura ca vei gasi pacea si iubirea pe care o meriti, draga C.

Anonym

😍😍

Anonym

🌻

Ana-Maria

Citesc de mult timp acest blog dar este prima data cand postez un comentariu. Povestea ta m-a înlăcrimat, as vrea tare mult sa vorbim. Si eu sunt introvertita, ma pasioneaza psihologia si sunt romantica. Nu stiu daca e posibil sa luam legatura, dar am zis sa trimit un gand bun. Capul sus!