Eu cu mine

 
 
 
 
De ceva vreme mă simt mai singură în compania oamenilor decât atunci când sunt singură între patru pereți. Când ies, mă uit în jur și mi se par toți niște roboți. Fără creier, fără sentimente, fără opinii, fără întrebări. Din cauza asta, de ceva timp prefer sa beau vin acasă la mine, să citesc în fața șemineului și să nu mă mai obosesc încercând să cunosc oameni. M-au obosit.

Înainte de a-l întâlni pe Iustin, primeam foarte des întrebarea: "Cum de ești singură?" Well... sinceră să fiu, nici eu nu înțelegeam asta până acum ceva timp. Credeam că m-am obișnuit așa. Credeam că ce caut eu nu o să găsesc aici, în lumea asta. Apoi râdeam și făceam glume. "Au găsit alte planete? Mă mărit!"

Am devenit foarte egoiști. Facem sex fără sentimente, suntem fuckfriends dar nu suntem împreună, stăm cu telefonul în mână și ne holbăm la pozele de pe Instagram sau check-inurile de pe Facebook și uităm să ne ținem de mână. Ne interesează doar ce simțim noi și nu ne pasă dacă rănim pe cineva. 

Oamenii din ziua de azi nu se mai caută și nici nu se mai găsesc. Nu sună pentru că nu vor să deranjeze. Scriu mesaje cu dublu înțeles pentru că vor să pară "cool" sau să se poată salva în caz că își arată prea mult sentimentele. Trimit floricele și inimioare pe Facebook, dar nu merg la o prajitură în oraș. Savarinele se mănâncă doar în pat de la o vreme...

Da, recunosc, îmi lipsea sentimentul ăla de îndrăgosteală. Îmi era dor să zâmbesc "ca muta în pulă" și să râd și eu de fața mea în oglindă, DAR îmi lipsea să fiu îndrăgostită de cineva care și el la rândul lui, să fie îndrăgostit de mine. Să râdem unul de altul și să enervăm lumea pe stradă cu cât de mult ne iubim. 

De ceva timp am realizat că nu mai sunt cine eram. Raluca de acum câțiva ani era dependentă de atenție. Cred că din copilărie se trage treaba asta. Nu am fost un copil apreciat sau iubit așa că am căutat mereu apreciere și iubire în oamenii de lângă mine. Raluca de acum câțiva ani era fricoasă. Îi era frică să doarmă singură sau să stea singură la tv. Credea că dacă nu are un partener, e invizibilă. Nu o interesa dacă era fericită sau nu, important era să nu fie singură. 

Eh, acum Raluca a înțeles diferența înte a fi singur și a fi singuratic. Raluca se simte bine singură și îi place companie ei. Raluca nu mai acceptă orice pentru că știe că viața e scurtă și bărbați sunt o grămadă. Frică nu îi mai este de nimic înafară de frica de a pierde controlul asupra fetiței ei și de a pierde controlul asupra sănătății. Raluca din ziua de azi devine claustrofobică atunci când nu poate să fie ea, așa cum e, lângă o persoană. Raluca nu mai este deprimată. Depresia te face să crezi că o relație te poate salva. Știți cuplurile alea care fac copii doar pentru a salva relația? Exact același lucru! Nu te poate salva nimeni înafară de persoană aia pe care o privești în oglindă.

Acum Raluca știe ce vrea, înainte doar credea că știe. Cea mai bună metodă pentru a înțelege ce vrei este să îți oferi timp liber, să stai o perioadă singur. Dacă sari din relație în relație, niciodată nu o știi ce vrei cu adevărat pentru că nu ai avut timp să te cunoști tu, pe tine. Raluca din ziua de azi a realizat că atunci când ești într-o relație nu trebuie să încetezi să te ocupi de tine. O relație este un proiect. Dacă nu te ocupi de tine, nu o să ai timp nici pentru alții. Degeaba îți pierzi timpul. Timpul pierdut e al dracului de greu de recuperat.

Raluca din ziua de azi nu mai are bani de dat pe bărbați. Înainte credeam că pot cumpăra atenția cuiva, acum prefer să fac altceva de bani. Nici să depind de un bărbat nu pot. Lupt pentru egalitate așa că nu pot să spun una și să fac alta... nu?

Uneori credem că dacă ne bate Făt-Frumos cu o pulă de aur și un cal (sau BMW) alb la ușă, o să ne simțim mai puțin singure. Nu e chiar așa... Eu mă simt mai singură în compania oamenilor care nu merită timpul meu, singuratatea mea nu mă mai deranjează, dar m-ar deranjează enorm să simt iar singurătatea aia în doi.

E simplu... atunci când vezi că nu visați împreună la ceva, nici nu mai trebuie să insistați. Nu contează dacă e un iubit sau o prietenă. Dacă nu te înțeleg, o să fii mereu nevoit să te explici.Chiar vrei asta?

 

Oamenii care au avut mereu o casă și un pat, habar n-au ce înseamnă să dormi singur pe o bancă în parc. Poate că poți face rost de un pat, lângă cineva, dar poate că uneri e mai fain să dormi singur sub cerul plin cu stele.

5 kommentarer

Povestea unei fete cu HIV+

 
 
 
#povesteamea
 
Bună, Raluca...
Ți-am scris într-un comentariu că te ador și nu am glumit. Te-am găsit acum puțin timp, când cineva a distribuit un articol scris de tine. Prima reacție: ce nebună e fata asta... frate, cât curaj!
Citind multe din articolele scrise de tine, am zis să îți scriu și eu, poate așa reușesc să-mi descarc sufletul și poate există persoane care încă nu își acceptă statutul de persoană seropozitivă și poate îi pot ajuta.
Te rog să nu faci publică adresa de mail. Nici numele. Doar "N". Încă ne confruntăm cu discriminare și tot tacâmul, nu știu cum ar reacționa cei care mă cunosc, dar nu știu ce "prieten" port în interiorul meu, în fiecare secundă. 
 
 
În iunie '89 intr-o familie modestă de țigani, se naște o fetiță dorită de toată lumea. Fiind mezina familiei (mai aveau 2 copii) a fost și cea mai răsfățată. Tatăl muncea, mama era casnică și se ocupa mult de copii. 
 
În decembrie 1995, în perioada când România încă lupta pentru democrație, acești părinți minunați au aflat ca cea mică este infectată cu HIV.  În perioada '87-'92 România a primit un stoc impresionant de vaccinuri infectate, așa că unul din ele a ajuns la această fetiță cu părul galben, ochii maro și pielea albă/rozalie. 
Tot universul lor s-a prăbușit... Nu existau nformații, nu aveam nici măcar internet de unde să putem să ne documentăm singuri. Frica de moarte era din ce în ce mai mare. Acel copil speriat sunt eu! Acea familie minunată este familia mea.
 
Copilăria a fost frumoasă, cu toate că a trebuit să-mi petrec săptămâni întregi prin spitale. Părinții mei au făcut tot posibilul ca eu să nu simt că îmi lipsește ceva, m-au răsfățat mult. Ce visam noaptea, aveam în următoarele zile. Au încercat mereu să nu ne lipsească nimic, mie și fraților mei.
 
Apoi, a urmat o perioadă extrem de grea pentru noi pentru că se dăduse "zvon" la tata la serviciu cum că are "copil bolnav de sida" și nu a mai mers la muncă.
 
 
Pe la 10 ani am descoperit câteva acte: ieșiri din spital în care scria numele meu și foarte multe diagnostice, printre care și infecție HIV stadiu b3 simptomatic/sida. Nu știam ce înseamnă, defapt nici nu mai conta ce scria înainte de "sida".  Atunci au început să se învârtă intrebările în capul meu. De ce merg la clinica de zi din oraș, iar colegii/vecinii merg la dispensar?! De ce mă internez mereu la București? De ce îmi dă mama mie cea mai mare bucată de carne sau prăjitură? De ce trebuie să mănânc fructe zilnic și frații mei, nu?
Când am crescut mai mare, a venit un coleg de clasă (care îmi era și vecin) să îmi zică că el nu se mai joacă cu mine pentru că i-a spus cineva că am sida. Ce scandal a făcut mama!
 
 
La puțin timp după întâmplarea asta, am citit într-un ziar despre o fată pe care o întâlneam des la medic, că mama ei nu este primită la nici un loc de muncă pentru că are copil bolnav de sida. Au scris articolul și au dat numele ei și numele mamei.
 
Atunci am mers la mama și i-am arătat ziarul. Reacția: A închis ușa de la sufragerie și a stat acolo ore întregi. A venit tata și a încercat să îmi explice cum a știut el. Cum să îi explici unui copil de 12 ani că este seropozitiv, fără să se sperie? Cum să îi spui asta copilului tău? Ce să înțeleagă și tata? Auzisese că trebuie să dea copilului să bea "petrol extra rafinat, că altfel nu mă fac bine". Auzise că mor. Fel și fel de leacuri de căcat auzite de la oameni idioți. Fel și fel de povești.
 
6 luni de zile am trăit cu gândul că am sida, HIV, hepatită și sunt și seropozitivă. Eram bulversată, nu înțelegeam nimic. În august 2001 o fundație din București care colabora cu spitalul unde mergeam, a propus mamei mele să mă lase în tabără la munte, i-au promis că o să mă întorc super ok și o să fiu un copil plin de viață.
 
 
O să îi mulțumesc mamei toată viața. Iar celor care au condus activitățile din tabără o să le fiu recunoscătoare cât timp o să trăiesc. În 6 zile am descoperit diferența dintre HIV și Sida. Am învățat ce înseamnă să fii seropozitiv și că pot să duc o viață normală dacă iau pastile. Am învățat să protejez oamenii din jurul meu și am învățat să mă protejez pe mine. Am început să particip la cât mai multe proiecte din cadrul celor mai mari fundații din România.  
Am avut o copilărie frumoasă, o adolescentă minunată, iar acum sunt o tânără de 28 de ani care își dorește din suflet un copil și o familie.
 
 
Când mă uit în urmă, îmi dau seama că am reușit, că am fost un caz fericit. Cu toate că nu puține au fost problemele sau dorința de a muri. Depresia și frica...
 
 
În 2017 încă ne confruntăm cu probleme de discriminare și integrare socio-profesională. Este greu să înțelegi că oamenii nu au informații cu toate că exista internet. Probabil nu au descoperit că poți face și altceva pe net, nu doar să vizionezi filme porno, să dai like pe Facebook și să te holbezi pe Youtube.
 
Este FOARTE important ca lumea să știe că oricine poate afla dacă este infectat cu HIV DOAR prin efectuarea unor teste de sânge care detectează prezența sau absența anticorpilor și a antigenului. De asemenea, este important să știe că infecția este asimptomatică. Pot trece zeci de ani până la declanșare. NU EXISTĂ LEAC. NU MORI dacă ții sub control virusul cu pastile și scheme clare. Dacă ești seropozitiv, trebuie să respecți întocmai și la timp indicațiile medicului!
 
HIV este un virus care afectează celulele albe, cele care ne protejează împotriva infecţiilor. Celulele infectate devin producătoare ale virusului şi după o vreme, mor.  Virusurile nou-produse circulă în sânge, căutând noi celule pe care să le infecteze.  În felul acesta, numărul de  celule albe din organism scade treptat şi împreună cu acestea, scade și imunitatea. În timp, organismul pierde  capacitatea de rezistenţă chiar şi în faţa unei boli obişnuite.

SIDA este un sindrom, adică un ansamblu de semne și simptome care apar la persoanele infectate cu HIV, într-o stare avansată de distrugere a sistemului imunitar.

 
HIV se transmite prin sânge, spermă, secreţii genitale, lichid cefalorahidian şi lapte matern. Cele mai frecvente căi de intrare a virusului sunt rănile proaspete, sângerânde din mucoase – oculară, bucală, vaginală și anală. Nu trebuie tratate cu indiferenţă nici rănile nevindecate sau insuficient protejate de pe oricare altă parte a pielii, căci şi acestea sunt contagioase.

HIV NU se transmite prin aer (respiraţie, tuse, strănut), atingere sau pupat, îmbrăţişări, apă, băi, grup sanitar, alimente, înţepături de insecte, de la animale de companie sau prin folosirea în comun a veselei, tacâmurilor, jucăriilor, rechizitelor, prosoapelor.

HIV NU se transmite prin: salivă, fecale, urină, secreţii nazale sau oculare, lacrimi. Există însă o condiţie: acestea să nu conţină sânge.

Restul găsiți pe Google!

 
Îți scriu în speranța că cine va citi #povesteamea o să înteleagă că suntem oameni normali. Nu scrie pe fruntea nimănui dacă are vreo boală sau dacă e hoț, criminal, prostituată, inginer sau sănătos.
Eu sunt o norocoasă! Am o familie minunată care m-a susținut mereu și mă iubește necondiționat. Și am prieteni care au înțeles că sunt om. Și eu înjur, fumez, beau, mă fut, bârfesc, greșesc la fel ca majoritatea oamenilor. Am fost și sunt un om puternic, dar sunt și foarte sinsibilă. Nu îmi place să fiu privită cu milă!
 
Dacă sunteți infectați cu virusul HIV, nu fiți speriați... este ok! Acum câțiva ani poate că nu puteam să ducem o viață normală, dar acum putem! Lumea e din ce în ce mai informată și medicina e din ce în ce mai bună! Cereți ajutor!
 
 
Îți mulțumesc, Raluca! Sper ca oamenii să înceapă să înțeleagă că există viață cu Hiv+ iar prezervativul trebuie folosit MEREU, mai ales daca nu aveți un partener stabil. Eu nu am avut de ales, dar voi puteți alege: FOLOSIȚI PREVERVATIV!
 
 
..........
 
 
Vrei să scrii povestea ta? Trimite un mail cu #povesteamea la ralucajensen@mail.com!
 
 
 
 
2 kommentarer

Din dragoste

 
 
 
Știți melodia aia celebră a lui Prince, cântată de Sinead O'Connor? "Nothing compares... nothing compares to yooou-hooo!" Sau Toni Braxton cu Unbreak my heart-ul ei? Cu toții am ascultat melodiile astea. Știm exact despre ce este vorba. Se întâmplă tuturor să...

  • Iubești o persoană care și ea, la rândul ei te-a iubit... odată. Poate.
  • Iubești o persoană care a dat de înțeles că există o șansă ca si ea să te iubească pe tine... dar nu a existat nimic. A fost doar în capul tău.
  • Iubești o persoană care pur și simplu nu simte și nici nu o să simtă la fel pentru tine, vreodată. Pentru că nu știe să simtă cum simți tu, pentru că nu poate sau pur și simplu pentru că NU VREA.
  • Iubești pe cineva profund și ai fost iubit/ă profund, dar atunci persoana de lângă tine s-a oprit din iubit și a început să te rănească în moduri care erau de neimaginat. Cum? Ușor! Cu vorbe, cu fapte.
  • Iubești și te iubește, dar a apărut a 3a persoană. Nu, nu copilul. O persoană care nu trebuia să apară. Și deși îți spun prietenii că tu ești mai bun/bună ca "ăla/aia", te gândesti mereu că dacă erai mai bun/bună, nu pleca, nu?

Nu contează în ce situație ai fost. Contează că doare. Al dracului de mult. Cu toții am trecut prin asta. Chiar și voi, ăia "macho" care nu simt "mucho" Care "nu iubesc" pentru că sunt oameni puternici și nu simt nimic. Eh, pe cine încercați să mințiți?
 

Cu toții am suferit din dragoste. Cu toții am citit poezii sau ascultat melodii. Cu toții am înjurat sau am plâns de nervi. Cu toții am crezut că este vina noastră că ăla/aia nu ne mai iubește.
 
Trec zilele și tu ești doar un Zombie. Mergi ca Michael Jackson în Thriller. Te gândești: "Unde am greșit? De unde n-a mai mers? Ce am făcut și nu trebuia? Sau ce NU am făcut și trebuia făcut? Perseverența te face să pari nebun. Insiști. Suni de sute de ori deși te-a rugat să nu mai deranjezi. Crezi că e doar o fază. Nu mănânci. Nu dormi. Ești o mizerie plângăcioasă. Te simți respins/ă. Simți că e ceva într-adevăr în neregulă cu tine. Stai și te întrebi ce ai putea să faci să te iubească.

În cazul în care ea/el este cu altcineva, te gândești: "Ce fac? Unde merg? Despre ce vorbesc? Dorm în
brațe?" Te gândești până și la ce pozitii folosesc în pat pentru că tu știi clar că ei îi placea să stea capră. "Oare și el o trage de păr?" Sau că lui îi plăcea să îți vorbească vulgar, doar îl cunoști. Ori de câte ori începi să te gândești la "ei" o iei razna. "Răspunde-mi în morții mă-tii odată, futu-te-n gură! Iubește-mă, sunt aici!" Înjuri prin casă în timp ce trimiți zeci de mesaje sperând că îți răspunde.


Atunci când nu este nimic sau nimeni altcineva la mijloc e mai greu de acceptat. E ciudat când persoana pe care o iubim vrea să fie lăsată în pace. Nu este altcineva în viața lui/ei, nu există nici un motiv real. Pur și simplu... nu mai vrea. "Cum adică? Alegi "nimicul" în loc să fii cu mine?"
Poate că v-ați promis reciproc că dacă lucrul acesta o să se întâmple vreodată, o să discutați problema, o să o rezolvați împreună. Doar că ideea asta este acum refuzată. Poate că odată "iubirea" ta ți-a spus că este imposibil să nu te mai iubească, că orice s-ar întampla, o să discutați, o să fiți o echipă. "Ce s-a întâmplat?", te intrebi. "Ce s-a întâmplat cu persoana care era atât de nebună dupa mine? Unde au dispărut sentimentele și încrederea? Ce coșmar! Pe ce planetă trăiesc? Unde este viața așa cum o știu?"

Poate că este vorba despre altceva: Poate că iubitului/iubitei au început să îi placă petrecerile, drogurile, alcoolul sau jocurile de noroc. Poate că este deprimat/ă sau suparăt/ă. Poate că au înșelat, au abuzat sau s-au comportat teribil și acum, în loc să își dorească să fie iertați, vor doar să plece. Departe. Actorul cu rol negativ vă tot calcă pe inima iertătoare, vine și pleacă. Voi cât mai rezistați?

În viață trecem uneori prin evenimente majore. Accident, deces în familie, pierderea unui loc de muncă. Nu contează ce, contează că ceva s-a întâmplat în viața lui/ei și primul instict este să renunțe la tot, inclusiv la tine. Poate că te oferi să îl/o ajuți. Poate chiar îl/o rogi... poate chiar implori. Unii vor să fie ajutați, unii vor să fie lăsați în pace. Dacă se enervează e clar că nu vrea ajutorul tău.

Ce faci acum? Te plimbi pe străzi și încerci să accepți. Dar a nega totul poate că e mai ușor, așa-i? Temporar, bineînțeles. Te gândești "O să stau aici și o să îl/o aștept să își revină. Să vadă lumina!" Stai, stai... pana nu mai poți și simți că trebuie să faci ceva, orice! Așa că ajungi de unde ai plecat: Trimiți din nou sms, suni... stresezi. Știi destul de bine că iar nu o să primești răspuns sau o să primești ceva scur și rece, care te face să îți dorești să te fi dus mă-ta la Karate sau Box, să îi dai o mamă de bătaie pentru fiecare "ok" sau smiley trimis ca răspuns la mesajele tale lungi, pline de tot felul de sentimente. Așa e că atunci când îți răspunde scurt simți că se pișă pe tine de la etajul 12 și tu stai cu gura căscată?

Înainte de a mai inisista, înainte de a trimite romane și a părea penibil și disperat în fața lui/ei, nu mai bine încetezi să iubești oamenii care nu te iubesc? Te rog eu mult, oprește-te! Respiră și stai jos! Știu că îți spune toată lumea, dar îți mai spun și eu: Lasă oamenii să plece și lasă toate scenariile astea să dispară din viața ta! Nu ai nevoie de cineva care nu este suficient de inteligent pentru a vedea cât de valoros este omul de lângă el/ea. Nu ai nevoie să cerșești iubire! Lasă lumea să plece! Fă ceva nou! Parcă voiai să înveți să cânți la pian? Ce aștepți? Salvează-ți demnitatea! Acceptă că ai fost respins și învață că nu poți avea mereu control asupra situațiilor din viața ta!
 


O persoană care te iubește sănătos și sincer nu o să te facă niciodată să te simți respins/ă. O persoană care ține la tine te poate iubi indiferent de situație. Un om trebuie să fie bun, să te ridice când ești jos. Să te strângă în brațe când ți-e frig. Să îți răspundă la telefon. Să zâmbească când te privește. Să își ceară scuze când greșește. Să vrea să te facă fericit/ă, pentru că asta înseamnă fericirea ei/lui.

Dacă iubești o persoană care nu te iubește, când o să î
ntâlnești persoana care chiar ar face orice pentru tine, fără să se simtă obligt/ă, o să realizezi ce frumos este când iubești... profund, complet. Există! E posibil să întâlnești pe cineva, dar pentru asta, încetează să mai bați la uși închise. Deschide geamul și privește înainte!

Viața e frumoasă când te iubești... pe tine însuți!
2 kommentarer