Povestea vecinului "drăguț" și a fetiței cu lama

 
 
 
 
#povesteamea
 
 
Aveam 7-8 ani. Nu mai știu exact când a început sau când s-a terminat, dar îmi amintesc că am văzut la tv că murise Michael Jackson. Îmi amintesc că mă uitam des la tv pentru că eram mereu singură acasă, tv-ul îmi ținea companie.
 
Mama lucra, tata lucra, toată lumea lucra. Iar eu... eu îmi petreceam timpul pe la vecinul nostru. Era un bărbat la vreo 50 de ani, amuzant și foarte foarte... bun. Ajuta pe toată lumea și el, la rândul lui, era ajutat de toată lumea. 
 
Se juca cu mine, îmi dădea bani de înghețată și îmi făcea cartofi prăjiți când mergeam pe la el. Dar nu doar mie, așa făcea cu toată lumea. El m-a învățat să joc cărți, șah, table și multe altele. Nu îl vedeam ca pe un vecin. Îl vedeam ca pe un prieten. Mulți îl vedeau ca pe un prieten.
 
Mergeam des pe la el. Îmi plăcea să plec de acasă când nu mai făceam față scandalurilor dintre mama și tata. El era locul unde mă simțeam protejată. Unde nu mai trebuia să îmi pun întrebări, unde nu mai trebuia să îmi fie frică. Unde tati nu o bătea pe mami și mami nu plângea. Unde nu mai auzeam cum urlă la ea pentru că nu a făcut curățenie în timp ce era la muncă. Unde nu urla la mine pentru că nu eram cuminte, chiar dacă nu făceam nimic greșit. Unde eram fără ei.
 
Fugeam la amicul meu, vecinul. Jucam cărți și mâncam cartofi prăjiți. A fost frumos... până când am început să ne jucăm jocuri de oameni mari, așa cum spunea el. Și deși știam că nu e bine, mergeam. Aveam 7-8 ani, nu cred că realizezi la vărsta aia că răul e rău. Crezi că e iubire. Și dacă nu primești iubire acasă... încerci să cauți iubire oriunde. Eu asta vedeam în amicul meu. Refugiu și iubire. De părinte.
 
Intram în casă și închidea ușa. Mă punea să mă dezbrac și se dezbrăca și el. Mă punea în genunchi și mă învăța cum să îi fac sex oral. Cum să îl ating. Apoi mă atingea el. Mă săruta. Își strecura mâinile jegoase între piciorușele mele de copil. Apoi mă complimenta. Îmi spunea că sunt frumoasă și ascultătoare, tot ceea ce nu auzeam la mine acasă. Îmi spunea că îl fac fericit.
 
Îmi spunea că așa trebuie să ne jucăm și că e normal să faci așa cu prietenii. Și acum îmi amintesc mirosul lui. Și cum mă punea să îl satisfac. Îmi amintesc totul de parcă s-ar fi întâmplat azi.
 
Nu mai țin minte exact cum am încetat să ne mai "jucăm" dar știu că până la urmă s-a mutat din bloc. Știu că nu l-am mai văzut până pe la 14 ani, când a trecut pe lângă mine pe stradă. Atunci mi-am reamintit totul și am vomitat. Parcă uitasem. Sau parcă pur și simplu credeam că nu s-a întâmplat. Dar când l-am văzut acolo... pe stradă... am realizat.
 
Atunci au început coșmarurile. Adormeam și visam că intră peste mine în cameră, îi simțeam gustul în gură, îi simțam mâinile care mă țin de mânuțe... simțeam tot. Eram îngrozită. Nu mai mâncam și începusem să nu mai dorm. Mama, speriată... m-a dus la psiholog și la psihiatru. Am început tratamentul cu calmante și antidepresive. M-au ajutat. Nu mai visam și nu mă mai durea capul. Dar eram mereu drogată. La școală nu mă concentram, acasă dormeam. Eram calmă, fericită și totul părea uitat. În puținele ore în care eram lucidă, mă gândeam să mă sinucid, dar în același timp... îmi era frică. Lamele îmi brăzdau pielea, dar niciodată suficient de tare încât să îmi provoace moarte. Începuse să îmi placă să mă tai. Mă durea și mă concentram pe durerea aia, nu durerile pe care le purtam zi de zi în sufletul meu. 
 
Într-o zi, a venit pe la noi. Pe la părinții mei, nu pe la mine. Făcuse o tură prin cartier și s-a decis să se oprească și la noi acasă. Cât tupeu! Când l-am văzut în bucătărie, am înlemnit. Apoi am luat scaunul liber și i-am dat cu el în cap. Apoi am luat ceașca de cafea și tot ce era pe masă. L-am scuipat și i-am zis să plece. A plecat, dar părinții mei nu m-au întrebat niciodată ce s-a întâmplat și de ce am reacționat așa...  Sigur au spus că am avut iar o criză. Că sunt depresivă și nebună. Că nu sunt un copil cuminte.
 
Au trecut 3 ani de atunci și nu l-am mai văzut. Dar sunt la fel de distrusă. Sunt rece și nu mă atașez de nimeni. Îmi este silă de bărbați și frică de oameni, în general. Am avut relații, dar doar de sex. Fără sentimente, fără nimic. Nu știu dacă într-o zi o să fiu bine sau dacă o să pot să iubesc pe cineva.... Nu știu dacă o să fac vreodată sex fără să îl văd pe el. Nu știu dacă o să simt vreodată pe cineva fără să îl simt pe el. Cu sau fără pastile.
 
Poate că o să devin și eu o femeie puternică într-o bună zi. Poate că o să am curajul să spun povestea mea. Poate că o să am curajul să iubesc. Poate...
 
Și da, doresc ca numele meu să rămână anonim. Nu sunt pregătită... încă.
 
 
 
..........
 
 
Vrei să scrii povestea ta? Trimite un mail cu #povesteamea la ralucajensen@mail.com!
 
 
 
5 kommentarer
Alina Maria

Futu-ti dumnezeii ma-tii de spurcat! Ca tremura carnea pe mine cand citesc asa ceva. Pentru ca in momentele alea realizez ca sunt in continuare scursuri libere care face asa ceva unor suflete mici. Pentru ca sunt mama. Pentru ca trupul se vindeca de multe ori dar sufletul si psihicul vor ramane cu piese de puzzle incomplete.

Alina Maria

Futu-ti dumnezeii ma-tii de spurcat! Ca tremura carnea pe mine cand citesc asa ceva. Pentru ca in momentele alea realizez ca sunt in continuare scursuri libere care fac asa ceva unor suflete mici. Pentru ca sunt mama. Pentru ca trupul se vindeca de multe ori dar sufletul si psihicul vor ramane cu piese de puzzle incomplete.

Anonym

#nenorocit ordinar

Dragos din Bucuresti

Am citit consternat povestea acestei fete, femei mi se rupe sufletul sa aud de existenta acestor monstri, dc cumva vei vedem raspunsul meu, tu femeia care a trecut prin aceste chinuri, sau alta fata care a avut experiente asemanatoare, si vreti sa.l ajutam, pe, "prieten" sa inteleaga "binele" care vi l.a facut va sau la dispozitie si va voi ajutam cu tot ce pot. Id Facebook=====¢¥¥¥…¢ veveritoiul roz

:(

:(