Căsătoria: Iubire sau afacere?

 
 
 
 
Acum câțiva ani eram dependentă de oameni. Nu îmi plăcea să fiu singură. Aveam prieteni și prietene care dormeau pe la mine pe acasă. Prieteni și prietene care mâncau la mine acasă. Eram mereu într-o relație, de frică să nu fiu singură. Eram dependentă de sentimente și emoții. Sentimente și emoții pe care le cream singură, în capul meu. Apoi, după fel și fel de relații eșuate, după fel și fel de prietenii false și iubiri în care eu căutam atenție și ei căutau sex, am înțeles că e mai bine singur decât singuratic... 
Căutam mereu să găsesc prințul pe cal alb, dar aveam mereu parte de broscuțe pe cai de plastic. Nu zic că au greșit doar ei... Thuamne ferește! Și eu am greșit enorm de câteva ori. Îmi căutam mereu fericirea în alții. Și când realitatea nu era așa de frumoasă, mă agitam. Visam, la fel ca toate fetele... la o nuntă, la muzică jazz și rochie albă care să curgă pe mine. Cu bretele din dantelă și cu liliac în păr. Cu lume fericită în jur, cu un tată care să mă ducă la altar. Cu o mamă cu care să îmi aleg rochia. Cu o soră care să îmi fie domnișoară de onoare. Cu prieteni care să danseze. 
 
Apoi am realizat că nu am cum să am așa ceva. Pe cine aș invita la nuntă? Pe prietenele mele care m-au vorbit pe la spate? Pe nemaurile din România pe care nu le cunosc? Pe tata care nu m-a sunat nici măcar o dată în viața lui? Care nu m-a lăsat la școală, nu m-a luat de la antrenament. Care nu mi-a dat să mănânc și nu s-a întrebat dacă am geacă de iarnă? Pe mama care m-a dat afară din casă și m-a maltratat psihic și astăzi am ajuns să fiu o femeie nesigură din cauza ei? Pe sora mea vitregă cu care am încercat mereu să am contact deși nu avem aceeași mamă și care m-a blocat pe Facebook după ce mi-a vorbit urât de fostul și apoi l-a pus la prieteni deși îmi spusese că este un om de rahat și că trebuie să scap de el?
 
Am citit un articol suedez despre căsătorie și recunosc... titlul m-a făcut curioasă. Scria: "Căsătoria nu este obligatorie!" Hai, să mori tu? Ce descoperire fantastică... wow!
 
 
Subiectul "căsătorie" este destul de complex. Există persone căsătorite care își doresc să nu se fi căsătorit niciodată și există persone (gay sau nu) care ar face orice să poată să se căsătorească. Deci ce înseamnă căsătoria? Ne căsătorim doar pentru a fi "cetățeni corecți" construindu-ne "viața perfectă/familia perfectă", așa ne demonstrăm că iubiriea noastră este puternică, mai puternică decât a fost "cu curva aia de anul trecut" sau e vorba doar despre o afacere mare? Ne căsătorim pentru că simțim nevoia de a aparține cuiva?
Cred că asta este cea mai mare greșeală a oamenilor. Asta împreună cu comunismul. Căsătoria ne face să devenim posesivi. Căsătoria ne face să credem că avem "patent" pe cineva doar pentru că ne-a spus: "DA!", ne-a dat un inel și a semnat un contract, scriind că nu o să ne părăsească niciodată. Asta este din păcate o greșeală imensă, una din principalele motive de divorț: Posesivitatea! 
 
Noi, oamenii... suntem destul de fricoși. Credem că avem nevoie de altcineva pentru a ne simți întregi/compleți. Așteptăm mereu ca "femeia perfectă" sau "bărbatul ideal" să ne bată la ușă și să ne facă viața mai frumoasă. La început, în fiecare relație, fie ea de iubire sau nu... totul este perfect. Flori și ciocolată. Șampanie și o gramadă de vacanțe peste tot prin lume. Mergem să facem selfie în brațe, la Paris. Facem dragoste. O grămada de dragoste. Bem vin scump și mâncăm în oraș. Ne imbrăcăm mereu frumos, să nu cumva să nu mai sune "ăla". Ne ținem de mână. Apoi... din urmă, apare viața de zi cu zi și ne trezim.

Se spune că dragostea durează 3 ani. Apoi, ce? Ce facem când "chimia" dispare? Ce facem când nu mai bem șampanie și "EL" nu ne mai cumpără flori? Ce facem când sexul devine o rutină și abia așteptăm să dormim? Ce facem când de ceva vreme mâncăm doar acasă sau nu mai gătim împreună? Ce facem când nici măcar nu te mai privește când vobești și atunci când te faci blondă, deși tu ai fost mereu brunetă... el nici măcar nu observă?
O să rămânem căsătoriți pentru că este "mai sigur așa"? Pentru că ne-am obișnuit? Ce facem dacă asta nu ne face să fim fericiți? Ce facem când copiii fac 18 ani și pleacă de acasă?
Relațiile astea sunt exact ca și fumatul: daunează grav sănătații! Este groaznic să stai în casă cu cineva care te face să te simți de rahat...să te simți invizibil. Been there, done that! Nu mai bine rămânem prieteni și învățăm copiii că respectul și prietenia contează mai mult? Că nu trebuie să fim căsătoriți pentru a fi niște părinți buni? Că nu trebuie să "aparținem" cuiva pentru a ne simți fericiți.

Am spus mereu și țin să repet: "E o mare diferență între a VREA pe cineva și a AVEA NEVOIE de cineva."
Văd o gramadă de relații în care "EA" stă cu "EL" pentru că îi oferă siguranța financiară de care are nevoie. Sau "EL" stă cu "EA" pentru că gătește bine și nu îl întreabă unde pleacă, când pleacă sau de ce. 
 
Știți ce cred? Cred că cel mai sănătos lucru este să nu depinzi de nimeni și nimeni să nu depindă de tine. Să iubești pentru că te face fericită, nu pentru că îți plătește chiria. Să iubești pentru că te face să te simți specială, nu pentru că îți este frică să stai singură. Nu contează dacă ești căsătorit sau nu, dacă ai copii sau nu. Cel mai important lucru într-o relație este să te simți liber... liber și apreciat. Cel mai important lucru este să simți sprijin atunci când ai nevoie dar să și oferi asta, bineînțeles. Să nu incerci niciodată să schimbi o persoană! Nu te-ai îndrăgostit de persoana care a devenit, din cauza ta. Te-ai îndrăgostit de ea. De el. Așa cum era. Că vă dezvoltați și creșteți împreună e altceva. E normal ca oamenii să se schimbe în timp... să aprecieze lucruri care până atunci poate nu contau, sau să nu mai aprecieze lucruri care până acum câtva timp, însemnau totul.
Viața ne schimbă pe toți atunci când suntem pregătiți de schimbare. Dar când schimbarea este impusă de altcineva... jucăm doar teatru. Pentru că vrem să fim așa cum dorește partenerul. Pentru că vrem să impresionăm. Dar ne mințim singuri și cu timpul ajungem să dezamăgim. Jucăm un rol... dar NU sumtem actori.
 
Așa că mai bine respectăm oamenii și le spunem adevărul. Prefer oamenii cu mii de defecte, dar sinceri. Decât oamenii perfect de mincinoși. Respectul este mult mai important decât iubirea. Dacă iubirea durează doar 3 ani, respectul ține o viață.

Cred că este foarte important să fim mai realiști. Să înțelegem că Frumoasa nu s-ar fi uitat niciodată la Bestia aia dacă nu locuia într-un castel. Să înțelegem că "The one" nu există. Exista... pe vremuri! Când lumea avea nevoie de o familie pentru a se hrăni și pentru a supraviețui. Acum mergem cu toții la serviciu. Și acum nu mai trebuie să locuim împreună pentru a crește un copil. Oamenii încep să realizeze că uneori este mai bine să fii singur decât să fii prost acompaniat.
 
Și da... eu vreau fapte, nu cuvinte! Nu e nimic romantic în: "Mă completezi!" Completează-te singur, băbăiatule!
"Jumătatea" ta nu este neapărat soția sau soțul tău. "Jumătatea" o poți găsi într-un prieten sau poate chiar în copilul tău. Dacă stai bine să te gândești, parcă sună mai logic ca un copil să fie jumătate sau măcar o parte din tine, nu?
"Sufletul pereche" este cineva care apare în viața ta și care aude, fără ca tu să vorbești. Cineva care apare în viața ta pentru a te face un om mai bun, pentru a te împinge în față. Dacă nu ești fericită, dar stai pentru că mereu crezi că viața ta este incompletă dacă pleacă Gogu... well, te înșeli. Dacă te uiți în oglindă și nu te recunoști, ceva, undeva, e greșit! 
 

Așa că... dacă vreți să vă căsătoriți sau nu, who cares? Atâta timp cât nu o faceți pentru că societatea, religia sau familia vă împinge de la spate cred că o să aveți și șansa de a fi fericiți. Atâta timp cât o faceți pentru că vreți o amintire frumoasă și nu doar pentru că ați rămas gravidă sau pentru că "așa trebuie", vă felicit. Eu încă mai sper la o nuntă mică, privată... cu muzică jazz și rochie albă care să să curgă pe mine. Cu bretele din dantelă și cu liliac în păr. Fără familie și doar cu câțiva prieteni. Dar cu bărbatul care mă face fericită, cu fetița mea și cu prieteni care se bucură pentru mine.


" When marrying, ask yourself this question: Do you believe that you will be able to converse well with this person into your old age? Everything else in marriage is transitory." - Friedrich Nietzsche
0 kommentarer