#povesteamea Copilul meu s-a sinucis.

 
 
 
 
Eram la muncă când am simțit un fior în tot corpul. Se spune că atunci când se întâmplă ceva, simți și da, eu chiar am simțit. M-a sunat Andrei (fiul meu al mic) și zbiera la telefon. Nu aveam cum să înțeleg ce spune, dar am știut că trebuie să fug acasă. Cele 40 de minute de la muncă și până acasă au durat o veșnicie. Nu mai știu ce am făcut în autobuz, dar mi-a zis mama că am sunat-o plângând... și că nu am spus nimic. Nu mai țin minte.
 
Am ajuns acasă la ora 9 și un pic. Andrei avea doar 11 ani atunci. Mă aștepta în afara casei. Când am ajuns mi-a sărit în brațe și mi-a zis: "Alexandru s-a omorât. S-a omorât, mami..." Atât am auzit. Restul nu mai țin minte.
 
Am fugit în casă. Fiul meu era spânzurat, în baie. Am încercat să îl dau jos. Credeam că îl pot salva.
 
Nu știu cât am stat acolo, dar țin minte că l-am rugat pe Andrei să sune la ambulanță și că au ajuns după o eternitate. Poate că a durat mai puțin, dar timpul ăla în care am așteptat să vină cineva să ne ajute a fost un chin.
 
Fiul meu nu a putut fi salvat. A murit pe 16 ianuarie 2011. Avea 19 ani.
 
Am stat luni și ani de zile să analizez cu ce am greșit. Am fost la zeci de psihologi și am făcut mii de atacuri de panică. Mi-am neglijat cel de-al doilea copil fiind tristă de moartea primului meu fiu. M-am gândit de multe ori că ar fi mai bine să mor și eu, dar mi-a fost frică să fac următorul pas. Frică pentru Andrei, nu pentru mine.
 
M-am gândit de sute de mii de ori că poate Alexandru a încercat să ceară ajutor și eu nu am fost atentă. M-am gândit că poate faptul că tatăl lor a plecat cu amanta în România și nu s-a mai întors l-a făcut să se simtă neiubit. M-am gândit că poate avea ghinion în dragoste și s-a simțit singur. M-am gândit la droguri deși nu s-a găsit nimic la el în sânge. M-am gândit că poate a făcut-o din cauza examenelor. M-am gândit și iar m-am gândit. I-am luat toate caietele, cărțile și mailurile la rând. Am reușit să intru în laptop și să văd tot ce a căutat online. NIMIC. Absolut nimic despre suicid. Absolut nimic despre depresie și absolut nimic despre faptul că îi era greu.
 
Lucram mult. Plecam de acasă la ora 6.30 și ajungem pe la 18.00. Munca îmi ocupa 90% din viață. Nu am avut când și cum să îmi înțeleg copilul. Și nu am avut cum și când să văd ce se întâmplă în mintea și sufletul lui.
 
Primul lucru pe care l-am făcut după moartea fiului meu a fost să îmi dau demisia. Am avut norocul că m-au ajutat părinții cu bani și am putut sta acasă până mi-am găsit altceva. Primul an a fost cel mai greu, dar încet încet am învățat să trăiesc din nou și am învățat să fiu prezentă în viața copilului meu pentru că nu mai vreau să pierd un copil. A fost greu pentru el. A avut și încă mai are coșmaruri. Nu spun că a fost mai ușor pentru mine. Nu măsor durerea noastră. Pentru mine, ca mamă... a fost, nu știu, pur și simplu am murit. Am simțit cum mor pe dinăuntru și toate calmantele și antidepresivele nu m-au ajutat cu nimic. O să fiu mereu moartă pe dinăuntru deși mă prefac că trăiesc pentru Andrei. El a trăit o traumă pe care nu o doresc nimănui. Avea 11 ani și își iubea fratele.
 
Nu spun că a fost vina mea, sau că a fost vina cuiva. Spun doar că dacă eram atentă poate că nu se întâmpla și poate că Alexandru era aici, cu noi. Așa că mulțumesc Raluca pentru că vorbești despre suicid. Lumea nu înțelege că se poate întâmpla oricui și că depresia este cea mai gravă boală a noastră. Doar vorbind despre acest lucru devenim mai atenți la cei din jur.
 
Vă rog eu mult, nu puneți familia pe locul doi și fiți atenți atunci când copilul (sau oricine altcineva) este trist sau tăcut. Încercați să vorbiți și să înțelegeți de ce este trist și dacă puteți să îl faceți pe acel om să zâmbească poate că salvați o viață...
 
 
.................................................
 
 
Vrei să public povestea ta? Trimite-o la ralucajensen@mail.com și nu uita să precizezi dacă vrei să rămâi anonim/ă sau nu. Folosește diacritice pentru că par și păr sunt două lucruri diferite. Mulțumesc!
 

Adevărata față a videochatului din România

 
 
 #povesteamea
 
Acum câțiva ani intram în marea și fabuloasa industrie a videochatului românesc. Am fost mai întai model, apoi am trecut la funcția de trainer. Model am fost într-un studio mic, dar nu a fost de mine și am zis că trebuie să evoluez. 
 
Trainerul stă în spatele calculatorului, monitorizează modelele și discută cu ele. Trainerul e cel care ştie toate problemele unui model de videochat, dar este și persoana care rămâne fără job dacă nu îi spune modelului să treacă peste probleme deoarece trebuie sa facă bani. 
 
Dar discuția ar trebui să fie despre fetele care aleg să facă videochat și cum se vând ele ca și sclave unui patron de studio de videochat. 
 
Pe pagina multor studiouri găsești scris fie despre premii, fie despre lipsa amenzilor, fie despre confidențialitatea pe care ți-o oferă, sau vreun bonus. 
 
 
Am lucrat la două mari studiouri din București, unul care se promovează ca cel mai mare din țară si celălalt ca cel mai glam.
 
 
 
Studioul cel mai mare din țară, cu cele mai multe sedii si cele mai multe apariții in media este o minciună poleită cu vorbe frumoase.
Patronul dă interviuri unor televiziuni şi spune ca fetele pot lucra cât vor ele. În realitate sunt obligate sa stea la job cel puțin 8 ore pe zi, cinci zile pe săptămână. 
Dacă au închis calculatorul cu 5 minute mai devreme, li se spune că au de recuperat o tura intreaga. 
Nu contează dacă sunt la ciclu și au dureri, dacă le este rău, dacă au o rudă bolnavă, sau în sicriu. 
 
Concediile medicale nu le sunt acceptate deoarece au semnat un contract de colaborare, nu au carte de muncă. 
 
Poate trebuia să încep cu asta. 
Înainte de a începe sa colaboreze cu studioul, fetele trebuie să semneze un contract prin care cedează drepturile asupra imaginii lor timp de câțiva ani. 
Multe dintre aceste fete semnează deoarece li se spune că așa e bine si că e procedură standard, fără a li se explica ce înseamnă acel contract din punct de vedere legal, și ce urmări va avea. 
 
Cu acest contract , studioul acesta care se prezintă frumos și legal, folosește imaginea acestor fete cum dorește. Pentru publicitate pe Twitter, Facebook, Youtube sau chiar pagina studiourilor lor, cu accesabilitate din țară. Deși pe pagina lor scrie că vor respecta confidențialitatea și nimeni din tara nu va afla ce fac ele, își încalcă aceast motto, spunând ca ei informează fetele. 
Nu le informeaza deloc, doar le presează. Există un departament de marketing condus de o domnișoară foarte agresivă în ceea ce face, cu oameni care sunt trimiși să spună fetelor că nu vor apărea in România, deși toate aceste rețele sunt accesibile din România. 
 
În baza aceluiași contract, în cazul în care fetei nu îi place politica studioului și vrea să plece se pot întâmpla urmatoarele lucruri:
 
1. Dacă au ture sau minute lipsă nu li se dau banii făcuți in orele de muncă depuse până nu isi termină acele ture. (Fetele sunt obligate sa își dea programul pentru perioada urmatoare și INDIFERENT de circumstanțe, să il respecte. Asta include și indiferent de boală, deces în familie, probleme familiale) . Au fost multe modele care nu și-au mai primit banii deoarece nu au putut respecta acele ture.
 
2. Să fie urmărite dacă merg la alte studiouri și să li se închidă noile conturi. Apoi să fie amenințate că vor fi date în judecată. Aici trebuie să mentionez faptul că la "angajare" nu li se specifică acest lucru, ba chiar li se spune că totul se poate încheia oricând, în termeni amiabili. Patronul de studio poate închide aceste conturi noi, deoarece el are un studio mare si discută cu adminii de la siteul respectiv, le spune că fata are un contract cu firma lui și treaba este aranjată. 
 
Mai sunt multe de spus despre condițiile acelui contract, dar cel mai mult mă deranjeaza ca se profită de naivitatea fetelor, de lipsa lor de cunoștințe și nu li se prezintă lucruri reale, ci doar povești frumoase ca sa le agațe. 
Mai țin legatura cu o fostă colegă din echipă si mi-a spus că in prezent s-a schimbat contractul, acum fiind scris că orice face o fată cu imaginea ei după ce pleacă de la acest studio, trebuie să ceară voie patronului, până la expirarea contractului, timp de cel puțin un an. Nu știu sigur daca așa este, deoarece nu am citit, dar dacă este așa mie imi suna a proxenetism. 
 
De ce spun asta? 
Mulți vor spune că are dreptate, deoarece exista un contract. Dar meseria asta presupune nuditate, masturbare, vorbit murdar, făcut pe plac clientului. Este o parte a industriei XXX, vinde sex, fie el și în formă virtuală. 
 
Fetei i se spune că nu trebuie neapărat să se dezbrace. Apoi este lăsată sa vadă că nu face bani atât de mulți cum a citit pe net, și când vine să intrebe de ce, i se spune că alte colege ale ei fac bani deoarece se dezbracă. 
 
Ăsta este începutul presiunii psihice. 
Apoi vine presiunea de a investi în costumații sexy, machiaj. 
După ce fata începe să facă bani este sfătuită sa: 
- își părăsească iubitul, dacă are iubit,deoarece acesta o ține din dezvoltarea personală și îi și mănâncă banii;
- își pună soțul la punct, dacă are soț, deoarece ea aduce mai mulți bani în  casă, iar el trebuie să înțeleagă și să se supună, să nu mai viseze atât la o viață socială;
-să își pună silicoane, extensii, botox pentru că asa va face mai mulți bani;
- să nu se mai gândească la probleme, ci la cum face bani, deoarece banii rezolvă orice;
- să renunțe la inhibiții si sa accepte să i se posteze pozele pe rețele sociale, sa devină o vedetă cu care studioul să își poată face reclamă. 
 
Aceste presiuni nu vin doar din partea patronului, a managerului sau a trainerilor, ci și din partea unor anumite modele, care sunt în studio de mulți ani , au pus banii pe primul loc și indeamna fetele noi sa își faca o viață glam, deoarece asta contează cel mai mult. 
Sunt aceleași modele care apar în reportajele despre acest studio și spun cât de frumoasă este această meserie și cum poți fi o femeie independentă dacă te expui. 
 
În timpul colaborării mele cu acest studio am auzit de la colegii mei de cazuri în care fetele nu au fost crezute ca le este rău până nu a venit salvarea. De fapt, asta era o regulă si pentru traineri: dacă modelul ne spunea că nu se simte bine, trebuia să ii spunem că chemam salvarea. De multe ori fetele refuzau, din rușinea de a fi vazute acolo, și apoi li se scoteau ochii că doar se prefăceau. 
Am auzit de cazuri in care fetele s-au internat la psihiatrie deoarece nu au suportat presiunea psihică. Și doar într-un caz a fost crezută fata, când a venit salvarea si a fost dusa la Spitalul Obregia. 
 
In celălalt studio, fetele habar nu au că trainerii lor sunt bărbați. Ca bărbații se uita la ele cum se dezbracă si se masturbeză. Li se spune că sunt doar fete. 
Nu li se oferă ajutor din prima, ci doar dacă dovedesc, prin multe ore de muncă, faptul că merită acel ajutor. 
Sunt obligate să stea in picioare și să danseze pe tocuri și in rochii elegante. Altfel, li se dau penalizări din banii făcuți de ele. 
La presiuni sunt supuse la fel ca în majoritatea studiourilor cu renume.
 
 
Am stat de vorbă cu multe modele care veneau în aceste studiouri după experiențe neplăcute avute în altele. 
Sperau că le va fi mai bine decât să fie urmărite de manageri (există si această formă de presiune și abuz într-un studio unde managerii cer favoruri sexuale fetelor care au nevoie de bani, cu promisiunea de a le promova mai bine ca pe celelalte) astfel încât ele sa nu lege prietenii cu nimeni din afara studioului. 
Au plecat, motivând ca nu se adaptează, când, de fapt, erau presate de ceilalți. 
 
 
Se fac teste poligraf pentru a afla dacă cineva are vreo relație cu vreun coleg sau vreo fata din studio, sau din alte studiouri. 
 
Cand am plecat de la fiecare studio, managerii mi-au atras atenția ca am semnat un contract si că trebuie să țin cont de confidențialitate dacă vreau să colaborez cu alții. 
Ce aș fi avut de spus la alt studio? Despre nemerniciile din fiecare? 
 
 
Am uitat să precizez că acei bani pe care modelele îi lasă la studio, fie când pleacă sau iau amenzi, nu sunt trecuți in acte. Și este vorba de cel puțin sute de dolari de fiecare. 
 
Am scris mult și sper ca ati avut rabdare sa citiți, deși ar mai fi multe de spus. 
Aș vrea ca acest articol să ajungă la toate fetele care vor să facă videochat si să știe ce le așteaptă. 
Aș mai vrea ca cei ce nu lucrează in domeniu să nu mai judece atat de aspru fetele care fac videochat, ci să se gândească la tot ce am scris. 
In România nu exista un sistem în care să declari aceste abuzuri. 
Daca fetele spun cuiva prin ce trec , sunt judecate și li se spune că asa le trebuie dacă fac videochat. 
Statul român încasează mulți bani din această nișă, dar nu o include in legi. 
Nu exista nicio protecție pentru aceste fete.
 
Cand le veți judeca, gândiți-vă că și iubita sau fiica voastră poate fi atrasă de mirajul acesta. Uneori chiar si mama voastră. 
 
România este țara europeana cu cele mai multe modele de videochat. Cele mai multe dintre ele nu o fac din placere. Eu încă nu am cunoscut vreo fată care sa facă asta din placere. 
 
Daca vreți să luptați impotriva abuzului, luptați și împotriva unui sistem care permite ca in România o femeie cu diploma de master să ajungă să facă videochat pentru a își întreține familia. 
 
 
Îi mulțumesc Ralucăi pentru ca a acceptat să posteze această poveste. Dar nu îmi pot ascunde indignarea că foarte multi bloggeri si influenceri din România preferă doar să dea sfaturi în dragoste, despre cum trebuie tratată femeia sau bărbatul, despre feminism si drepturi, dar nu se încumetă să investigheze și acest domeniu care este atât de mare la noi în țară. 
 
Poate data viitoare când ies la o bere cu mogulii videochatului vor îndrăzni să pună și întrebări incomode.
 
 
---
 
 
 
Ai o poveste și vrei să scrii despre ea? Aștept mailul tău la ralucajensen@mail.com. Alegi singur/singură dacă vrei să rămâi anonim/ă sau nu. Te rog să folosești diacritice și să precizezi dacă vrei să îți fac publică identitatea. Mulțumesc!

Lidia Pop #povesteamea

 
 
 
 
 
 
 
 
Majoritatea persoanelor mă cunosc ca fiind “tânăra bistrițeancă rănită grav în urma accidentului cu cocktail molotov într-un restaurant din Paris” Dar până să vă povestesc acele clipe negre din viața mea, am să încep cu începutul:

Mă numesc Lidia Pop și am 24 de ani. Nu vreau să o lungesc mult așa că am să vă spun doar câteva lucruri despre mine și o să vă povestesc și care a fost visul meu meu încă din copilărie. Am fost pasionată de “lumea modei”, făceam hăinuțe păpușilor mele și le făceam părul. Pe parcurs, am dezvoltat o pasiune și pentru desen, așa că desenam cam tot ce prindeam. Îmi plăcea mult să o desenez pe mama. Cu trecerea anilor am ajuns să fiu pasionată de make-up, hairstyling și manichiură. Am făcut cursuri pentru a mă perfecționa, iar ulterior m-am pus pe treabă. Aveam o grămadă de cliente, îmi plăcea ce făceam și eram și foarte bună. Familia mea se mândrea cu mine, chiar dacă nu am fost un copil “exemplu”.
 
De fapt, părinții erau mândrii de toate cele 4 fete... Da, 4 fete, în 4 feluri. Iar eu, bineînțeles, încăpățânata familiei. Și parcă nu era de ajuns, mai aveam și o altfel de gravitație. Nu stiu cum se făcea, dar eram atrasă mai mult de “pământ”. Nu mă lăsa mama bine de mână că eram jos. La fel e și în ziua de azi, nu vă faceți griji!
Lăsând astea la o parte, am să spun câteva lucruri banale despre adolescența mea. Lucruri banale și nesemnificative în acel moment, dar care cu timpul aveau să îmi marcheze viața!
 
Aveam mulți “prieteni”, poate chiar exagerat de mulți, unde fiecare își punea amprenta în viața mea însă nu într-un mod tocmai plăcut... Eram destul de rebelă și de credulă, dar sociabilă și mereu în căutare de lucruri noi chiar dacă pe moment nu îmi dădeam seama că îmi neglijam familia destul de mult. Speram foarte mult în lucrurile pe care le vedeam și le auzeam. În general, oamenii văd ceea ce vor să vadă și aud doar ceea ce-și doresc să audă.

Era cam pe la sfârșitul lunii mai (2017), când tot vorbind cu câteva prietene, mi s-a pus pata să merg în străinătate! Mă gândeam să plec doar câteva luni ca să lucrez pentru a-mi strânge bani și pentru a deschide un mic salon acasă. Ca prin minune, vorbeam cu un prieten care mi-a spus că în zona lui (Paris) se afla un restaurant românesc care făcea angajări. Eram in culmea fericirii. Le-am spus părinților mei, ei nu au fost de acord să plec așa de capul meu, dar pana la urmă bineînțeles i-am convins și am făcut cum am vrut eu.
 
Ajunsese vremea să îmi părăsesc cuibușorul! Entuziasmată, “mi-am luat zborul!”
 
Ajunsă în Paris simțeam că totul în jurul meu a început să se schimbe! Atunci credeam că era spre binele meu, însă ulterior, am ajuns să văd și totodată să cred că lumea chiar se ascunde sub niște măști pe care nu mi le imaginasem vreodată. Eram naivă.
Aveam o prietenă, totodată și colegă de muncă. Mereu mă ajuta și îmi ridica moralul când aveam un dor în suflet. Prin tot ce făcea și spunea, mă amuza enorm. Ne bucuram împreună de zilele călduroase de mai și mergeam cu drag la restaurant, unde munceam cu drag împreună. Având doar 2 săptămâni de lucru și fiind începătoare mi-am făcut prieteni foarte repede. Asta pentru că râdeam mult, glumeam și eram mereu cu glumele la mine. Bine pentru unii, rău pentru alții! Vă spun și de ce: În fața barului era mereu un bărbat de culoare care din spusele șefului era gen  "bodyguard-ul barului". Ii se pusese pata, eu fiind mereu zâmbăreață și încerca să mă abordeze sau să îmi facă fel și fel de invitații. Îl refuzam respectuos și îmi vedeam de treabă mereu. Mereu insista. Nu era atractiv deloc și nici pe departe nu mă gândeam să îmi fac iubit. Eram acolo pentru muncă și apoi voiam să plec acasă.
 
Omul s-a simțit frustrat de atâtea NU-URI, așa că a început să mă amenințe. Probabil se gândea că o să îmi fie frică, dar nu mi-a fost. Eram o fată foarte tupeistă și am mers și i-am spus șefei mele ce s-a întâmplat. Mi-a zis să îmi văd de treabă și să nu vorbesc prea mult cu el deoarece era un tip destul de periculos. Parcă atunci am simțit puțină frică, dar m-am ținut tare, totuși. Bărbatul a fost atenționat de șefi să mă lase în pace, dar pentru el era egal cu 0. S-a enervat iar și a început din nou cu amenințările. Sincer, nu îmi era așa de frică atunci, probabil și pentru faptul că eram mai aeriană, dar am simțit că trebuie totuși să plec și mi-am sunat mama spunându-i că în 2 săptămâni vin acasă. Era foarte fericită.
 
A mai trecut o săptămâna cu chiu cu vai, însă ce mă aștepta era desprins parcă din filmele de groază. Șefii ne-au anunțat că trebuie să plece în România, dar o să ne lase în grija bucătăresei. Nimic ciudat pentru mine și prietena mea. Am lucrat și ne-am bucurat de mai multă libertate.
 

11 IUNIE 2017 (20:30) - O ȘANSĂ LA VIAȚĂ ȘI O ȘANSĂ LA MOARTE
 
Da, ați citit bine! Am pus acest titlu pentru că se potrivește cu scena de groază prin care nu am crezut niciodată că voi trece! Era o zi de duminică frumoasă. Fiind ziua mea liberă și neavând ce face, am decis să merg la restaurant să îmi ajut prietena. Am dat drumul la muzica noastră preferată (“XOXO-E târziu” și “Vanotek- Tell me who”), ne uitam la 4 prieteni ce jucau biliard și vorbeam la telefon cu o prietenă apropiată (Flori). Îmi permiteam să vorbesc la telefon pentru că bucătăreasa care ne supraveghea era afară și singurii clienți erau doar cei 4 prieteni care jucau biliard. Nimic neobișnuit....încă!
 
"Merg la baie să îmi refac machiajul!"mi-a șoptit prietena mea. "Mergi liniștită, șterg eu restul paharelor", am zis eu. Fredonam versurile unei melodii când dintr-o dată, 3 persoane cu cagule pe cap au intrat în restaurant și au început să arunce cu benzină (eu asta credeam atunci că era). Am început să țip panicată, neștiind ce să fac. Am vrut să ies afară, dar mi-am adus aminte că prietena mea era în baie. Am fugit repede la ea...
 
"Sunt trei oameni care dau foc la restaurant, încuie repede ușa!" am zis eu, cu o voce speriată. Ea intrând în panică, a început să plângă și să îmi zică că vom muri. M-am speriat și mai tare. Într-o fracțiune de secundă prietena mea a descuiat ușa și a luat-o la fugă, moment în care, focul și-a făcut apariția. Am fugit după ea și în acel moment am auzit o voce de bărbat: "Către geam, veniți către geam!" Am fugit în locul de unde se auzea vocea. Am ieșit prima pentru că eram mai slabă și am putut să ies mai repede. Au scos-o și pe ea, întinzând-o pe asfaltul călduț, pe cealaltă parte de drum. (Probabil că ați văzut clipul pe Youtube sau la știri). Mă uitam pe picioarele mele fără nici un gram de durere, priveam în jur... nu știam ce se întâmplă. Am alergat apoi spre ea, am încercat să o ridic, dar o voce m-a oprit: "Nu o mișca! Las-o așa până vine salvarea! NU O MIȘCA!"
 
"Ce se întâmplă? De ce sunt așa mulți oameni?", am întrebat eu. Nici un răspuns... Apoi am văzut un băiat care filma. "Ajută-mă, te rog!" am zis eu cu vocea din ce în ce mai stinsă. "Cum să te ajut?" m-a întrebat el panicat.
 
Nu mai rezistam! Dintr-o dată gălăgia a devenit silențioasă iar corpul îl simțeam greu! "Mor!" au fost ultimele mele cuvinte.
 
12 IUNIE 2017- 14 IULIE 2017. COMA INDUSĂ
 
Ce să vă spun? A fost perioada mea de comă. Am experimentat coşmaruri care păreau incredibil de reale şi detaliate. O lună de somn adânc și parcă 10 ani de coșmaruri neînchipuite! Mi-a luat câteva zile după ce m-am trezit ca să-mi dau seama că nu au fost reale. Pentru un timp nu am avut niciun fel de amintiri "reale" despre cum ajunsesem în spital, deşi mi se explicase. Anumite lucruri spuse de cei din jurul meu în timp ce eram în comă s-au incorporat de asemenea în coşmaruri, dar cu unele schimbări. Sincer, mi-a fost mai greu să trec de coşmaruri decât să îmi revin fizic. Dar, am uitat un detaliu important. Când in sfârșit am deschis ochii după un profund și lung “somn”, familia era lângă patul meu. Ore, zile și luni de lacrimi pentru familia mea. Ore, zile și luni de nopți nedormite, fire de păr albe, etc. Mama se abținea să nu plângă. Era greu și uneori îi mai curgea câte o lacrimă pe obraz. Știam că plânge! Îmi era greu să văd. "Te rog să nu plângi! Sunt bine acum!" îi spuneam eu mimând, deoarece nu puteam să vorbesc. "Nu plâng, Lidia! Soarele e prea puternic și mi-a intrat în ochi!", m-a mințit ea cu vocea tremurândă! 
 
Era așa de palidă și de agitată. Știam și de ce, dar mă prefăceam că nu știu. Medicii erau rezervați în legătură cu șansele mele de supraviețuire, iar ea se ruga zi și noapte ca Dumnezeu să îmi mai dea încă o șansă la viață. O auzeam de fiecare dată când mă prefăceam că dorm. Mi se tăia respirația când vedeam că merge și plânge într-un colț, ca eu să nu o văd.
 
Zile întregi de durere! O lună de zile nu am putut să vorbesc, două luni de zile nu am avut voie să beau și să mănânc. Toate îmi erau date doar prin perfuzii. Trei luni din patru, cât am stat în spital, jumate din dureri îmi erau ameliorate cu ajutorul unei anumite doze de morfină. Dar cealaltă jumătate o simțeam ca un cuțit ce îmi străpungea corpul încontinuu...
Vestea pe care am primit-o avea să aibă un impact puternic asupra mea. Sora mea a venit la mine și mi-a spus: "Vreau să îți spun ceva! Domnica (așa o chema pe prietena mea cu care lucram la restaurant) a murit azi dimineață!"
 
Nu îmi venea să cred. Nu voiam să plâng de față cu sora mea, așa că după ce a plecat am izbucnit în plâns. "De ce tu? Ai luptat 3 luni de zile pentru viața ta și acum aud că ai murit? Erai prea tânără, fată dragă!"
Eram de-a dreptul șocată. Veștile rele nu încetau să apară. Avea doar 20 de ani! Îmi era greu și imi este greu în continuare să vorbesc despre ea la trecut. Începeam să îi simt lipsa pe zi ce trecea. "Acest coșmar, o să îmi rămână întipărit in minte toată viața mea. Au trecut patru luni și sunt în viață! Medicii sunt uimiți de felul și de rapiditatea cu care mi-am revenit. Mi-au apreciat curajul cu care am luptat pentru viața mea! Dumnezeu mi-a acordat o nouă șansă la viață. Ba chiar pot să spun că m-am născut a doua oară! E bine, Lidia! Însă și acum viața mea e în pericol. Inima nu pompează sângele așa cum ar trebui... În corpul meu se formează cheaguri de sânge. Sângele se coagulează foarte încet ceea ce înseamnă risc de hemoragie. Offf!"
 
24 OCTOMBRIE 2017
 
Am ieșit din spital! Da, am ieșit din spital atunci, dar am fost transferată într-un centru de reabilitare. Ceva nou, cu multă lume de diferite origini. Îmi plăcea, dar îmi era și frică! Am început atunci să am activități de care nici nu am auzit.

La ora 8 dimineața am fost trezită pentru a merge la duș. Într-un pat roz și pe roți, am ajuns în micuța baie. Nu aveam putere în picioare. La 47 de kg și 4 luni nemișcată din pat, era ceva normal! Îmi tăiau pansamentele lipite de carne. Mă durea, dar nu ziceam nimic, nimănui. Apa călduță se izbea de corpul meu sensibil și plin de răni. Mă rugam să se termine odată.
Bandajată din nou, am fost ajutată să merg la exercitii. "Trebuie să mă pun pe picioare, trebuie să lupt și să mă fac bine!" îmi ziceam în gând.

Zilele treceau iar eu eram tot mai bine. Dar hopa! M-a sunat avocata să îmi spună că au fost prinși 4 băieți și negrul acela care cică era “bodyguardul” restaurantului. Se pare că el a fos acela care a pus totul la cale. Era considerat cel mai periculos om și făcea trafic de droguri. În fine... Simțeam o ură imensă pentru fiecare în parte. Voiam să dorm și să nu mă mai trezesc. Cu timpul, am inteles că nu pot să îmi fac singură dreptate!
 
Zilele treceau, dar durerile din suflet, nu! Lacrimi nu mai aveam!

Mintea mea era în derivă, dar analizând situația, cu timpul mi-am dat seama că acea fată aeriană a coborât cu picioarele pe pământ. Da, eu sunt fata aia!! Am văzut că viața nu e decât un drum cu un peisaj care mereu se schimbă: uneori plouă, alteori vedem curcubee și uneori mai apare și soarele. Sunt ipostazele prin care ne poartă viața. Putem aduce trecutul și în prezent, sau în cel mai rău caz, să construim și un viitor la fel. Eu aleg să las trecutul acolo unde îi este locul și să nu permit ca o poveste nefericită să se termine în același fel. Am început să fac curat în viața mea. Am eliminat lucrurile și persoanele care simteam că mă trag în jos sau care mă țineau în loc. În spațiile care au rămas libere înăuntrul meu au intrat exact acele lucruri și persoane de care aveam nevoie să merg mai departe.

În prezent, mă simt mult mai liberă și mai sigură pe mine. Am înțeles că dacă știu unde vreau să ajung, voi ști întotdeauna ce cale să urmez. Mai am mult drum de mers și am înțeles asta. Acum, viața mea nu mai e o călătorie spre moarte, ci mai degrabă una spre viață. Apreciez fiecare moment cu familia mea și prieteniile sincere. Apreciez viața și apreciez oamenii care îmi vor binele. Dar nu ajungeam aici fără ajutorul familiei care mă iubește și îmi oferă sprijin necondiționat, fără ajutorul Alexandrei Furnea, supraviețuitoarea din clubul Colectiv, care și ea , la rândul ei, are o poveste aproape identică cu a mea și cu toate astea, și-a făcut timp să mă încurajeze, fără ajutorul prietenei mele, Flori, care îmi este alături și fără ajutorul Ralucăi Jensen, confidenta mea, care mi-a văzut toate desenele mele, care mă încurajează zi de zi și care mi-a dat curaj să lupt pentru mine și să mă ridic atunci când simt că nu mai pot.
 
Viața e atât de scurtă și uneori uităm că ceea ce contează cu adevărat nu costă bani. 
 
Aveți grijă de voi!
 
 
#povesteamea /ralucajensen@mail.com
RSS 2.0