Sportul = Politică

 
 
 
 
"Data viitoare când veniţi pe un teren de tenis, vă rog să respectaţi această încăpere, pentru că e prea frumoasă pentru astfel de lucruri" - Simona Halep
 
Am mai scris despre aroganța ei și mi-au sărit toți halepiștii în cap. Sper ca de data asta să se abțină. Sau măcar să învețe ceva pentru că vreau să vă explic de ce greșiți când spuneți că politica nu are ce căuta pe un teren de tenis. Și vreau să vă explic și de ce politica și sportul se cam țin de mână. Și ca să nu spuneți iar că sunt proastă, dar fac pe deșteapta... o să vă dau câteva exemple din istorie.
 
Când eram la școală și jucam baschet, volley, handbal, fotbal american sau alte sporturi se întâmpla ca profesorii să dea note diferite fetelor. Uneori primeam chiar note extrem de bune deși nu prea făceam mare lucru. Băieții în schimb, ei trebuiau să muncească pentru o notă bună la ora de sport. Alergau ca tâmpiții și degeaba. La fel când cădeam. Eu fiind mai toantă, cădeam des. Păi venea ambulanța cu tot cu spitalul. Când cădea un coleg nici măcar nu îl observau. Așa am început să văd și să înțeleg problema asta cu egalitatea.
 
Când ne holbăm la elite este puțin diferit. De cele mai multe ori vedem că femeile câștigă mai puțini bani decât bărbații și uneori antrenorul este lăudat când femeile câștigă. De parcă a tranformat apa în vin, de parcă a făcut o minune. Talentul acelor femei este înlocuit de talentul antrenorului. Femeile sunt, de asemenea privite din cap până în picioare. Aspectul lor fizic este mult mai comentat decât aspectul fizic al bărbaților. Imaginați-vă cât este de frustrant să câștigi un concurs după ore și luni de antrenament și să trebuiască să răspunzi jurnaliștilor la întrebări despre ținuta sau machiajul tău? Toate acestea sunt norme - acorduri colective tăcute despre ceea ce este posibil într-o situație specifică - și normele sunt adesea consecințe ale deciziilor politice.
 
Tocmai ce a trecut Campionatul Mondial de Fotbal și nu, nu o să vă vorbesc despre faptul că un sport a devenit politic atunci când a câștigat Franța și toată lumea a uitat să vorbească despre fotbal și au vorbit doar despre imigranți și colonii. Vreau să vă vorbesc despre faptul că foarte multe elite au decis să nu meargă la meciurile din Rusia tocmai pentru că era vorba de a vizita o țară care nu respectă drepturile omului și pentru că starea de spirit care există între UE și Rusia este extrem de proastă. În Suedia cel puțin au existat o grămadă de politicieni care au spus că ar fi vrut să meargă să susțină Suedia, dar politica și sportul merg mână în mână.
Că celor de la FIFA nu le pasă de cum sunt tratați oamenii și se gândesc doar la bani am înțeles deja. Altfel nu ar fi fost CM în Rusia anul acesta și în Qatar peste 4 ani.
 
Stați liniștiți! Cei de la FIFA nu sunt singurii care se prefac că sportul și politica nu se țin de mână.
 
Înainte de Jocurile Olimpice de la Beijing 2008 Comitetul Olimpic Internațional a bătut cu mâna în masă și a pretins că Jocurile Olimpice vor îmbunătăți drepturile omului în China. Apoi ce s-a întâmplat? Fix invers. Regimul "a curățat" Beijingul înainte de Jocurile Olimpice. Oamenii au fost evacuați, oamenii care au protestat au fost trimiși prin pușcării și reeducare iar o mulțime de muncitori care au construit locurile olimpice nu au fost niciodată plătiți. La fel s-a întâmplat și în timpul Jocurilor Olimpice de la Soci, în 2014.
 
Când Jesse Owens supărat pe naziști a câștigat patru medalii de aur la Berlin în 1936 nici măcar nu a fost felicitat, la fel ca mulți alții, de către Hitler. Nu a fost nici măcar felicitat de către propriul său președinte, Franklin D. Roosevelt. Vă dați seama?
 
Calm, calm... că se întâmplă și în zilele noastre. Jucătorul Colin Kaepernick s-a pus în genunchi în timpul imnului național american în semn de protest împotriva rasismului și a nedreptății, și de atunci au existat multe certuri. Recent, proprietarii NFL au fost crticați după ce aceștia au făcut ce le-a zis Trump și acum, jucătorii care nu stau în picioare când se cântă imnul american sunt nevoiți să plătească amendă.
 
Sunt mulți sportivi care au înțeles cât de mult contează locul lor acolo sus unde nu ajungem cu toții. Pentru că pe lângă faptul că sunt talentați, ei au rămas oameni. O înjurătură în timpul unui meci important nu trebuie să te facă să fii atât de nesimțiță și să uiți că la tine în țară au fost o grămadă de răniți. Răniți care te susțin și care plâng atunci când câștigi sau când pierzi. Fanii tăi. Oameni care au nevoie ca tu să vorbești nu doar atunci când vrei să faci observații.
 
Exemple de elite cărora le pasă? Billie Jean King. O feministă care a vorbit despre egalitate și feminism în tenis. Robbie Fowler care a fost alături de dockerii din Liverpool aflați în grevă, în fotbal. Serena Williams, care a jucat pentru mame în finala de la Wimbledon și vorbește de câte ori poate despre rasism. Zlatan Ibrahimovic, care a făcut reclamă celor de la Word Food Programme în timpul unui meci și a ieșit pe teren tatuat cu numele copiilor flămânzi.
Sunt sigură că și ei au fost înjurați sau au auzit înjurături. Zlatan scria în biografia lui despre câte lucruri își spun jucătorii între ei, pe teren. Ca să nu mai vorbesc despre cât de multe ori sunt înjurați de către public. Oamenii din galerii pot să te înjure pe tine, pe mama ta, pe adversară... un partid politic sau o idee. La fel de bine puteau să strige "FUCK HOMOPHOBIA" sau "Fuck Racism!" Oare Simona Halep ar fi reacționat la fel? Nu cred. Eu cred sincer că pe Simona o doare fix în terenul dintre picioare dacă românii ei sunt bătuți în stradă, au ce mânca sau sunt conduși de politicieni penali. Poate să zică de mii de ori că ea nu vrea să comenteze nimic legat de politică. Să îi explice dracului cineva că ea este... politca.
 
Nu există nimic pe planeta asta care să aibă un impact atât de mare ca sportul, deci pozițiile politice pe care atleții le au sunt atât de importante. Nu este doar o slujbă a politicienilor să susțină drepturile omului. Este slujba tuturor. Totul este politică. Întotdeauna. Lumea în care trăim și cât de frumoasă este sau nu depinde de noi. Este responsabilitatea noastră să încercăm să o facem mai frumoasă. Indiferent de moment.

"Asta este casa ta acum!"

 
 
 
 
 
19 mai 1998 a fost cea mai fericită și în același timp cea mai tristă zi din copilăria mea. Aveam 12 ani și a trebuit să îmi iau la revedere de la bunica, de la colegi și de la prieteni. Un la revedere care cu timpul a devenit un adio pentru că nu aveam de unde să știu că o să mă schimb atât de mult și ei or să se schimbe atât de mult că niciodată nu o să ne mai întâlnim, chiar dacă o să ne mai vedem. Eram fericită. Credeam că în Suedia o să mă aștepte toată lumea în vamă. Că o să primesc aplauze când intru în țară. Că blocurile sunt din ciocolată cu lapte și oamenii din zahăr pe băț.
 
Am părăsit România împreună cu mama și tatăl meu vitreg. Am ajuns într-un oraș mic din sudul Suediei, într-o garsonieră și într-o lume în care nu credeam că o să mă adaptez. Ai mei au găsit un apartament mai mare în primele zile iar eu... eu mă rugam de mama să ne întoarcem acasă. "Asta este casa ta acum!" mi-au spus. E bizar să vezi și să simți că ești în casa cuiva și lumea din jur să îți repete că este casa ta. Te simți de parcă ai intrat cu japca. Te simți de parcă ești un infractor, iar sentimentele astea nu sunt deloc plăcute la vârsta în care încă încerci să înțelegi cine ești.
 
Eram Raluca. O fată înaltă și slabă... O fată care memora poezii și îi plăcea să se plimbe cu bicicleta. Aveam o grămadă de prieteni, aveam o grămadă de colegi. Îmi plăcea să ies la joacă, îmi plăcea să merg la școală și îmi plăcea să îi aranjez părul bunicei mele. Și deodată: STOP
 
Am devenit Racula. Sau Rucola. Sau Ana-Maria, pentru că este și ăsta numele meu și era mai ușor de pronunțat.
 
Am început să merg la ore de suedeză la o școală specială pentru străini. Acolo erau copii din Turcia, Iran, Irak, Bosnia, Kosovo, Venezuela și eu. Profesorii vorbeau în suedeză, eu înțelegeam în chineză. Apoi veneam acasă și iar mă rugam de mama să ne întoarcem acasă. "Asta este casa ta acum!" îmi spunea. Apoi plângea și ea.
 
După 4 luni am învățat suedeza. Mi-a fost puțin mai ușor pentru că verișorii meri suedezi/danezi (nepoții tatălui vitreg) mă luau cu ei peste tot și îmi vorbeau în suedeză. Asta m-a ajutat foarte mult.
 
Am fost trimisă la o școală normală și atunci am început să îmi fac prieteni. Toți suedezii se uitau la mine de parcă eram o operă de artă. Ei nu aveau fete cu părul luuuung, până aproape de genunchi (de ce dracului lăsați copiii cu părul atât de lung?) la ei în școală. Nici copii cu aur la gât (de ce dracului lăsați copii cu aur pe ei?).
 
Diferența dintre noi se vedea din Trelleborg până la Nădlac. Nu doar că arătam diferit și mă comportam diferit. Mai și mâncam diferit. Eram obișnuită cu laptele încălzit, cum să mănânc cereale cu lapte rece, să răcesc, să mă doară gâtul? Mâncam cereale cu lapte fierbinte... adică mămăligă.
 
Îmi lipsea bunica și îmi lipseau prietenii. Ne scriam scrisori și lipeam tot felul de stickers pe plicuri. Inimioare, BSB, Leonardo Di Caprio, iar inimioare. Apoi am început să avem acces la internet așa că am învățat să vorbim pe mirc. Apoi ne-am trimis mailuri. Și deodată s-a oprit totul. Am crescut. Am devenit adulți și ne-am văzut de viața noastră.
 
În fiecare vacanță de vară veneam la bunica iar orașul era mereu schimbat. Magazine noi. Biserici. Pariuri. Iar biserici. Și iar pariuri. Pe stradă nu mai zâmbea nimeni. Mergeau toți cu capul în jos, supărați sau obosiți. Pe bulevardul pe care obișnuiam să mă plimb nu mai existau trandafiri, acum eram niște fântânițe colorate, cumpărate de la turci. Blocurile din ce în ce mai colorate. Lumea din ce în ce mai gălăgioasă. Mașini din ce în ce mai multe. Oameni din ce în ce mai puțini.
 
Acum, 20 de ani mai târziu... realizez că nu știu exact unde este casa mea. Și cred că asta simte orice om care pleacă de la el din țară. Chiar dacă pleacă când este copil.
 
Aici m-am format. Aici am mers la școală, la liceu, la facultate. Aici am avut primul iubit și aici am plâns pentru prima dată din cauza unui băiat. Aici m-am mutat în apartamentul meu, aici am avut prieteni și aici m-am îmbătat. Aici am învățat să fumez și aici am învățat să mă las de fumat. Aici am devenit mamă și tot aici m-am căsătorit DAR.. mereu m-am întrebat care ar fi fost viața mea dacă rămâneam în România. Pentru că da, aici este casa mea acum dar aici o să fiu mereu un "cap negru" sau "svartskalle" cum spun suedezii, chiar dacă numele meu de familie este suedez/danez și locuiesc aici de foarte mulți ani. Chiar dacă aici le-am făcut pe toate și chiar dacă aici plătesc taxe. Nu sunt blondă cu ochii albaștri și nu mă cheamă Johanna. Nu am uitat de unde am plecat și cât am plâns când am venit.
 
Mama făcea curat într-un Hotel la început, dar asta până a putut face o școală și a învățat limba suedeză pentru că da, când pleci ești nevoit să începi de jos. Ea a devenit asistentă medicală iar eu, la 18 ani am ales să spăl bătrâni și bolnavi la cur deși era greu pentru o puștoaică să întoarcă oamenii cu curul în sus și să le ia căcatul dintre buci. Dar vedeți voi... aici am învățat că nu este rușine să lucrezi, dar e rușine să furi. Așa că am preferat și prefer să îmi bag degetele în căcat decât să îmi bag mâna în buzunarul cuiva. Am făcut asta pentru că am vrut să am banii mei, așa cum m-au învățat suedezii. Și am avut. La 18 ani locuiam singură într-un apartament din centrul orașului, mergeam în vacanțe și aveam cele mai tari haine. Studiam și lucram. Pentru un tânăr contează. Mai ales când știe că la el în țară, copiii de 18 ani nu își permit să plece de acasă sau să meargă în vacanțe. Unii nici măcar nu își permit să studieze sau să fie bolnavi.
 
Am studiat, am lucrat și am avut o viață cât se poate de normală. La 32 de ani am deja 18 ani de muncă și o grămadă de experiențe. Experiențe pe care nu le-aș fi avut în România. Aici am mers gratis la școală, ba chiar m-a plătit statul să studiez. Aici am învățat să nu îmi fie frică de dentist sau de doctor pentru că suedezii sunt învățați de mici să meargă la controale, nu să își lase dinții să putrezească în gură sau să ia pastile de la Farmacie, fără să întrebe doctorul. Educația și sănătatea oamenilor contează cel mai mult!
 
Așa că da, suntem mulți care preferăm să fim "capul negru" al țărilor în care emigrăm decât să fim cap prost și batjocorit în țara în care ne-am născut. Și e al dracului de trist, nu? Pleacă copii, pleacă adulți, pleacă doctori, ingineri, sportivi, politicieni, pictori, scriitori, avocați, elevi... toți pleacă. Și corupția din România rămâne.
 
Și uite așa ne spunem în gând "Asta este casa ta acum!" dar continuăm să protestăm și să sperăm la un viitor mai bun pentru românii pe care i-am lăsat în România.
 
 

De ce nu trebuie să comentezi kilogramele sau burta unei femei gravide

 
 
 
 
 

Niciodată nu o să înțeleg de ce unii oameni simt nevoia să comenteze neavând nimic frumos de spus. Nu există femeie care să pună poză cu burtica atunci când este gravidă pentru a căuta feedback negativ sau mișto-uri. La dracu... vorbim despre "common sense", despre bun simț. Dacă nu ai nimic frumos de spus mai bine nu spui nimic, nu?

Am pus această poză pe Instagram ieri şi din 40 de comentatii, 4 au fost: "Nu e normal să ai burta atât." "Eşti sigură că nu sunt gemeni?" "Naști mâine?" "Wow! Explodezi!"

Ceea ce este și mai trist este faptul că toate aceste comentarii vin de la alte femei. Te gândesti că parcă dacă le-ar face un bărbat ar fi mai ok, mai de înțeles... Dar femei?

Să vă explic: Când am fost însărcinată cu Lianna m-am îngrășat peste 50 de kg. De la 63-65 de kg ajunsesem la 122. A fost un chin. Nu puteam să mă mișc, nu puteam să respir și mi-a crăpat pielea pe burtă, pe sâni, pe picioare... Am făcut diabet și am suferit de o depresie foarte, foarte urâtă. Sarcina nu mi-a făcut deloc bine și am stat o grămadă de timp prin spital. A contat cât am burta? Normal că nu. Singurul lucru care a contat a fost să nasc un copil sănătos și să pot da naștere natural, nu prin cezariană. Am reușit. A avut 3710 și 51 de cm deși s-a născut cu 2 săptămâni înainte de data pe care o calculase doctorul.

Acum m-am îngrășat 8 kg. Pentru mine, care am un trecut de naștere toxică, o depresie și diabet, este minunat. Mai ales că am avut o vară extrem de caldă și am strâns ceva lichid în corp cum nu am putut sa mă prea mișc din casă. Faptul că nu am făcut diabet și nu m-am îngrășat la fel de mult ca prima dată este de vis. Ceea ce contează cel mai mult este sănătatea copilului şi a mea. Vreau să pot să nasc natural și vreau să nu existe complicații.

ȘTIU că toate femeile sunt diferite și ȘTIU că fiecare sarcină diferă. Mai ȘTIU și că burta unei femei nu se discută și ȘTIU că nu există femeie care să vrea să audă că burtica ei este prea mare sau prea mică. Suntem diferite. La una se vede mai mult, la alta mai puțin. E PERFEFT NORMAL.

#Săptămâna25

RSS 2.0